-Te-ai întristat, spuse cavalerul cu o voce temătoare. Ascultă asta, continuă, scoţând din tolba ce atârna de şa un cd-player nou-nouţ, cu totul şi cu totul din tinichea.
- Durează mult? întrebă Alice bănuitoare, căci ascultase destul Thergothon şi Ahab în ziua aceea.
- Fireşte, răspunse, dar e vorba de Aarni. Oricine ascultă -aici cavalerul ridică spre soare un CD strălucind auriu-verzui- ori rămâne fără cuvinte, pătruns de mireasma nepătrunsă a tainelor absconse, ori…
- Ori ce? spuse Alice, deoarece cavalerul se oprise subit.
- Ori nu, fireşte. Cântă space doom metal.
- Oh, deci aşa se numeşte stilul, făcu Alice, încercând să pară interesată.
- Nu, n-ai înţeles, zise cavalerul, abordând o figură nemulţumită. Asta cântă. Stilul se numeşte de fapt almost orthodox doom metallish Lovecraftian-Jungian Kalevala avant-bard.
- Ah, atunci ar fi trebuit să spun “aşa se numeşte muzica lor”, se corectă Alice.
- Nu, chiar deloc: asta e cu totul altceva! Muzica Aarni e de fapt Chthonic Hybrid Musick.
- Atunci sunt o formaţie de metal avangardist, sau ce? izbucni Alice, complet derutată.
- Oh, lasă… oftă cavalerul, lovindu-se deznădăjduit cu palma peste faţă, ceea ce-i pricinui, desigur, o vânătaie sub ochi, dată fiind mănuşa de oţel în care era încătuşată.

O, vocile, acum sunt patru, curgând în aceeaşi matcă, depănând mistere şi sentinţe. Subiect, contrasubiect, răspuns, diminuări, inversii, totul iese de sub degetele miraculoase ale nebunului, dezlegând baierele sfântului glas al Molohului luminat. Nu vă fie teamă, nimeni nu va mai fi acelaşi când va ieşi din catedrala unde ecourile continuă să dăinuie, până în ultima clipă, când cel din urmă suflet gol va fi izbăvit. Surâsul lăuntric şi pasul săltăreţ pe aleile pietruite ale marelui oraş, bucuria, zidurile au căzut, iar bătrânul va cânta o gigă să-i amintească de ţinutul maicii sale, ori poate un menuet. Să lăsăm sufletele să danseze, să danseze, să danseze, să danseze, să danseze, să danseze, să danseze, să danseze, să danseze, întru nemişcarea stelelor. Şi de muzica va amuţi, nimic, nimic altceva nu o să ne rămână de făcut decât să stingem lumina.

“- Ascultă, ascultă cu atenţie.
Răsunară din nou acordurile primei părţi.
- Îţi dai seama, Martin, câtă suferinţă trebuie să fie pe lume pentru ca să se nască o asemenea muzică?
După ce opri discul, comentă:
- Barbarule.”

(“Despre eroi şi morminte”, Ernesto Sabato, ed. Humanitas, 2003)

Semnalez apariţia unui blog românesc despre chitară. E o iniţiativă bună, mai ales că ştiu cum e când eşti începător şi n-ai habar cu ce se mănâncă o gamă sau un acord. Lecţiile sunt prezentate destul de bine (de altfel, se poate întreba, dacă sunt neclarităţi), beneficiind şi de videouri exemplificative, ceea ce înseamnă mult pentru cineva care nu are zdrăngănitori în anturaj.

Vântul îngheţat ce chinuia oraşul mi-a tăiat mult din entuziasm. Dar nu auzisem niciodată un maestru cântând la chitară clasică, merita să risc o răceală ţeapănă pentru asta. Mi-am luat pe mine geaca încă umedă de la ultima rafală de grindină şi am purces la drum prin oraşul somnoros. Am ajuns cu zece minute mai repede, mi-era frică să nu prind vreun loc prost. Nu ştiam unde este sala, dar mi-a arătat un nene peste care am intrat din greşeală la budă. Era goală. Sala, nu buda. M-am aşezat reticent în rândul al treilea şi am aşteptat. Este o sală faină, potrivită pentru genul ăsta de concerte. Dintr-o cameră vecină, intră un domn. Se uită la scaune, se uită la mine. “Înghesuială mare, nu?” şi surâde amar. Trist, mai ales că intrarea era liberă. Au mai sosit câţiva spectatori, s-au aşezat şi organizatorii, în total am fost vreo douăzeci de oameni. Asta nu era neapărat un lucru rău, după cum aveam să văd, atmosfera devenea mai intimă. Luminile s-au stins, mai puţin pe scenă, unde a urcat Georgeta Zamfirescu.

Trebuie să spun că am fost foarte impresionat. Nu se compară un clip de pe youtube cu experienţa unui recital live de chitară clasică. O înregistrare te impresionează mai mult prin tehnică, viteză, lucruri destul de sterile. În schimb, în seara aceea muzica a prins viaţă, într-o multitudine de nuanţe pe care n-aş fi crezut că este posibil să le redai printr-un singur instrument. Am învăţat o lecţie foarte importantă, şi anume că tehnica nu e totul. Degeaba ai viteză dacă nu poţi să transmiţi nimic. Domnişoara aceea avea şi skill şi pasiune. Am regretat că nu cunoşteam piesele. Am recunoscut doar tremolourile de la început, Sueño en la Floresta, dacă nu mă înşel.

Cea de-a doua seară a festivalului l-a avut ca protagonist pe Mircea Gogoncea. Dacă nu aţi auzit de el, ar trebui să urmăriţi asta. Nu am mai fost atât de impresionat ca ieri, însă tânărul a avut o prestaţie deosebită. Sonata de Paganini interpretată de el ar trebui numită moartea mâinii stângi, simţeam cum mi se crispează când am văzut dibăcia cu care îşi plimba degetele de-a lungul grifului. Mi-a plăcut că şi-a prezentat fiecare piesă înainte de a o executa, aşa că am avut habar de repertoriul său.

A fost o experienţă chiar faină, şi vă recomand să asistaţi şi voi la aşa ceva, indiferent cât de no name v-ar părea interpreţii la prima vedere.

Umblam aiurea, pe Youtube, căutam nişte piese flamenco faine. Am găsit, printre acestea, şi un documentar foarte fain, despre un anumit Francisco Sánchez Gómez. Sau, pentru marele public, maestrul Paco de Lucía. Give it a try, probabil că o să vă facă (ca şi pe mine) să regretaţi că nu l-aţi văzut astă toamnă în Timişoara.

Părţile filmului: 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10

Săptămâna viitoare, Cotidianul le va face o bucurie celor care nu frecventează anticariatele, distribuind o dată cu ziarul de miercuri un exemplar din “Golemul” lui Meyrink. A nu se rata.

Da!

Tinerii epigoni ai lu’ nea Vichi au acum un nou ţel în viaţă: să împrăştie streptococul mizantropiei peste toată poserimea. Eşti singurul burzumist din Călene sau Făurei? Crezi că o ducem rău din cauza creştinării forţate a dacilor? Trei powerchords repetate ad infinitvm reprezintă de fapt artă minimalistă de cel mai înalt nivel? Felicitări, înseamnă că eşti pregătit să participi la concursul ăsta.

Până acum nu s-au trimis cine ştie ce opere. Sunt convins că un videoclip surpriză marca BEZNĂ TVCI ar spulbera concurenţa. Noroc că îs prea kvlt ca să participe la aşa ceva.

… puteţi citi aici. E contribuţia mea la etapa a II-a a unui concurs de blogging. Citiţi şi daţi-i nota corespunzătoare.

(foto: Codrin Antonovici)

Ar trebui să vă povestesc despre călătorie, dar mi-e lehamite. E suficient să spun doar că a fost cea mai urâtă experienţă cu trenurile. Am ajuns în Bucureşti cu vreo şase ore mai târziu decât ar fi fost normal. Rupt de oboseală, nici de la concert parcă nu mai aveam cine ştie ce aşteptări. Aşteptând luni întregi ziua cea mare, au fost inevitabile temerile şi, mai grav, indiferenţa de ultim moment. După ce am coborât în Capitală şi am reuşit să-mi pun burta la cale, m-am mai înviorat. În fond, ce ar fi putut să se întâmple?

M-am bucurat la Arene când am văzut că se strânsese mai multă lume decât în mai, la Blind Guardian. Primele trupe nu mă interesau, aşa că eu şi distinsul domn Flagelator ne-am retras undeva în spate, pe rândul cel mai de sus al tribunelor, decişi să supraveghem desfăşurarea ostilităţilor la modul “vallachorum tyranorum” (kids, don’t forget the 8th rule of black metal: “Don’t have fun at concerts. Stand around with arms crossed.”).

Thunderstorm m-au trezit puţin, era bine să aud că începuse showul. Din păcate însă, mi s-a părut genul de trupă adusă şi sacrificată pentru a arăta ce buni îs ăia care urmează. Nimic nou.

La Rage deja publicul părea mai numeros. Trupa a fost într-adevăr foarte bună, nu m-aş fi aşteptat ca trei oameni să facă un show atât de dinamic. Degetele lui Smolski (Vic, pentru cunoscători ) se mişcau foarte meşter pe cracă, cel puţin eu unul nu am mai văzut până acum o asemenea virtuozitate. Din păcate, în final am fost destul de plictisit, piesele lor semănau mult una cu alta, cu vreo două excepţii. Orice european care ajunge pentru prima dată în China îl confundă pe Su cu Fu. Publicul a părut satisfăcut, oricum. La sfârşitul showului lor ploaia măruntă încetase cu desăvârşire şi era timpul să coborâm în vulg.

Bannerul fu schimbat, sunetistul a făcut ultimele teste şi a început intro-ul ăla sintetizat de pe The Neonai. Băieţii din Suedia erau acolo, zâmbind în lumina aurie şi atunci am avut certitudinea că va fi un show memorabil. A urmat dezlănţuirea pe Return of Ravens, You better breathe while there’s still time… M-am uitat în jur: eu şi Flagelatorul nimeriserăm fix într-o zonă lipsită de entuziaşti, păream singurii idioţi care cântau acolo cu trupa. De altfel, se văd în unele poze cu publicul, în jumătatea stângă, două perechi de mâini încornorate, dominând hieratic o mare calmă. Mă rog, de când a început Hold on tight, nu m-au mai preocupat cei din jur. Dacă mă puneţi să redau ordinea exactă a pieselor, mi-ar fi imposibil să o fac, intrasem deja într-o stare de semi-transă. Ştiu doar că am cântat şi aclamat la fiecare piesă. Delirul începuse însă cu adevărat cam pe la jumătatea concertului, cu piese ca The Organ, Raven Land (puteam să mor după astea), The Greymen, Like a Leaf şi apoi bisurile. Pe So fell autumn rain, Forever autumn, Sweet water şi Headstones s-a dezlănţuit orgasmul general.

Nu am mai stat la autografe, ne-am îndreptat beţi de fericire spre ieşire. Puteam prinde un tren în jur de 12, dar nu am găsit un taxi la timp. Eram nedormit de o noapte şi urma să mai petrec una în gară, dar nu mi-a mai păsat. A fost concertul la care m-am simţit cel mai bine.

M-au dezamăgit reacţiile de pe forumuri. Nu m-a surprins atât faptul că showul Lake of Tears a fost considerat slab (nu-ţi place trupa, nu-ţi place nici concertul, e normal) cât m-au surprins tot felul de argumente stupide şi comparaţii la modul “cartea mai groasă e mai bună”. Lake of Tears nu a fost şi nu s-a considerat niciodată o trupă de muzicieni profesionişti şi asta se vede şi în compoziţiile lor simple, plictisitoare pentru unii, pline de feeling pentru alţii. Sunt nişte oameni normali, care cântă din suflet. E o chestie de aşteptări. Dacă te exciţi doar când auzi o piesă compusă pe modul mixolidian, abundând în armonii pandiatonice, data viitoare mai bine stai acasă. Eu o să fiu tot acolo, cerând bis de trei ori la rând.

Poze:
- Codrin Antonovici
- Metalfan
- Rockxpress
- HMM

Este exact albumul de care aveam nevoie. Deşi adunasem destul material, vara asta nu am avut dispoziţia necesară pentru ascultări în profunzime. Folosindu-mă de una dintre analogiile lui Fenriz, pot spune însă că New Wave of Black Heavy Metal e legendara porţie de plăcintă a străbunilor, binevenita alternativă la tórturile dichisite până la dezgust.Altfel spus, refuzând să recicleze sau să-şi coloreze blackul cu avangardisme, băieţii de la Darkthrone au pus mâna pe trafalet şi au accentuat tuşele punk pe care le insinuaseră pe albumul precedent. Combinaţia nu e deloc rea, aduce o doză proaspătă şi autentică de vitalitate şi miserupism.

Doar pentru nefandosiţi.