Fac pariu că nu ai ascultat… (II) duminică, Mai 4 2008

-Te-ai întristat, spuse cavalerul cu o voce temătoare. Ascultă asta, continuă, scoţând din tolba ce atârna de şa un cd-player nou-nouţ, cu totul şi cu totul din tinichea.
- Durează mult? întrebă Alice bănuitoare, căci ascultase destul Thergothon şi Ahab în ziua aceea.
- Fireşte, răspunse, dar e vorba de Aarni. Oricine ascultă -aici cavalerul ridică spre soare un CD strălucind auriu-verzui- ori rămâne fără cuvinte, pătruns de mireasma nepătrunsă a tainelor absconse, ori…
- Ori ce? spuse Alice, deoarece cavalerul se oprise subit.
- Ori nu, fireşte. Cântă space doom metal.
- Oh, deci aşa se numeşte stilul, făcu Alice, încercând să pară interesată.
- Nu, n-ai înţeles, zise cavalerul, abordând o figură nemulţumită. Asta cântă. Stilul se numeşte de fapt almost orthodox doom metallish Lovecraftian-Jungian Kalevala avant-bard.
- Ah, atunci ar fi trebuit să spun “aşa se numeşte muzica lor”, se corectă Alice.
- Nu, chiar deloc: asta e cu totul altceva! Muzica Aarni e de fapt Chthonic Hybrid Musick.
- Atunci sunt o formaţie de metal avangardist, sau ce? izbucni Alice, complet derutată.
- Oh, lasă… oftă cavalerul, lovindu-se deznădăjduit cu palma peste faţă, ceea ce-i pricinui, desigur, o vânătaie sub ochi, dată fiind mănuşa de oţel în care era încătuşată.

10 Responses »

 

Mayhem – Ordo Ad Chao marţi, Iun 19 2007

There is nothing here.

You can read that sentence several times, even backwards. Then you can see to other things.

This recording starts when you press play and ends exactly 40 minutes and 46 seconds afterwards but these two moments hold no symbolic value apart from that they take place 40 minutes and 46 seconds one after the other.

The mechanical distorsion of the air molecules, originating from this recording in the timespan of 40 minutes and 46 seconds is perceived by the human being through the sence of hearing as sound. Because of reasons not yet clearly identified, some individuals may go as far as percepting this distorsion as a form of music, in the form of modern western culture rock music to be exact. Others seem to feel the distorsion as noise, which is generally defined as an unwanted, accidental sound that has qualities in the field of tiring, disturbing, frightening etc.

Atributes imposed by one’s self on the sound recorded herein however, do not affect in any  ay a clear logical analysis. The tone of the instruments is muffled up, as if resonating from a basement or even better, a coffin in a basement, with the listener desperately trying to make things out from behind a massive blackwood door with iron elements. There is also a lot of distorsion present, especially in the bass guitar and drum kit, which has been obtained experimentally by playing too loud over a weak recording device. There is also a very vivid image regarding the bass guitar that sounds almost as the sight of maggots tunneling close to the soil’s surface. Ocasionally a musical instrument will produce a brighter tone, a good example being at 23 minutes and 55 seconds from the beggining of the recording.

Besides the standard rock group quartet of two electric guitars, one bass guitar and a drum kit, numerous other sounds of unknown source fill the background, their origin being too much of a wild guess to be worth mentioning here.

Rhythmically there can be observed a strong tendency in alternating disorder with breakdowns into silence and groove, with a total lack of structuring the information in any kind of force patterns (if the insertion of a personal note is allowed, I have found myself in many moments holding the time by slapping my thighs with my palms and stomping the ground with my heels, while executing slight noddings of my neck; this statement being here to serve as evidence that rhythm does exist in its most traditional form in spite of the aparent chaos).

Thematically, the album presents a quite romantic contemporary vision of the world’s genesis and end, as depicted in sumerian and akkadian mythology, in a manner different for what is comonly understood through the verb “to sing”, the present vocalist acting in way closer to a crysis of schizofrenia rather than performing, his act utilising a complete spectrum of frequency, tone and volume, seemingly random (again, an apparent randomness).

A through understanding of this recording should be made by the use of the physics chaos theory, rather than through comparison with other forms of human artistical expression.

I’m not giving this album a rating because it’s so fucking cool and original it tears everything from rating systems to ear drums down.

2 Responses »

 

Buletin de nihilist (II) sâmbătă, Iun 2 2007

Mi s-a atras atenţia, când am ‘publicat’ prima parte, că am acordat prea multă importanţă acelui demo. Se poate să fi exagerat, deşi mi s-a părut că din text reieşea clar că este o mizerie.

Oricum, o dată plasat în contextul discografiei Mayhem, demoul capătă valoare pentru anumiţi colecţionari. Tehnica fiind praf, mai praf chiar şi pentru standardele genului, nu mai rămân decât germenii spiritului Mayhem, care îşi iţesc încă de pe acum corniţele sfidătoare. De-a lungul a mai mult de 20 de ani de activitate trupa a cultivat un dispreţ total faţă de trenduri, fani şi liniaritate.

Faţă de demo, la celălalt capăt al spectrului muzical avem albumul “A Grand Declaration of War”. În 14 ani, presăraţi cu evenimente tragice şi schimbări drastice de componenţă, Mayhem a acumulat multă experienţă. Citându-l pe un Alex mai tânăr: “băi, bine că a murit Euronymous, că au învăţat şi ăştia să cânte”. Când a apărut, în 2000, şi-a lăsat ascultătorii perplecşi. După câteva momente de tăcere, aceştia s-au împărţit în două tabere, după modelul clasicei separări a grâului de neghină. Cei mai mulţi l-au respins încă dinainte să-l fi ascultat până la capăt iar ceilalţi i-au recunoscut reticenţi valoarea (asta s-a întâmplat de obicei după mai multe ascultări atente).

Care e problema cu “A Grand Declaration of War”? Pe scurt, albumul trece brutal anumite graniţe trasate de către purişti genului black metal. Pentru mine a fost al doilea album Mayhem pe care îl ascultasem. Mi-a fost greu pe vremea aia să înghit chiar şi clasicul “De Mysteriis Dom Sathanas”, deci în urma câtorva ascultări sporadice l-am lăsat deoparte. Schimbarea de atitudine faţă de “A Grand Declaration of War” s-a petrecut după ce am ajuns să mai acumulez ceva (nu prea multă) experienţă în metale şi am purces la a asculta integral discografia Mayhem. Primul lucru pe care l-am remarcat a fost că ruptura de trecut nu e chiar atât de nesimţită precum susţin unii. “A Grand Declaration of War” e strâns legat de mai cunoscutul său predecesor, “Wolf’s Lair Abyss”. Deşi acesta este apreciat îndeosebi pentru ferocitatea şi ura pe care o emană, se regăsesc în el pasaje de voce clean, mici bizarerii şi alte elemente care aveau să fie prezente cu prisosinţă pe “A Grand Declaration of War”. Asta ca să nu mai zic despre îngemănarea la nivelul versurilor sau la pasajul de final de pe “Wolf’s Lair Abyss”, care este reluat la începutul albumului de faţă. Cu toate astea, albumul încă face notă discordantă faţă de restul discografiei Mayhem.

Începe, după cum spuneam, într-o notă familiară, cu sfârşitul lui “Wolf’s Lair Abyss”. Prima piesă, care dă şi numele albumului, e perfectă pentru deschidere, purtându-mă cu gândul la un marş spre apoteotica deflagraţie finală. Vocea porcească, dezgustată a lui Maniac trece direct la subiect, desfiinţând creştinismul în dulcele stil nihilist consacrat de Nietzsche. Până aici, nimic ieşit din tipicul Mayhem. Delirul continuă cu “In the lies where upon you lay”, cu un Hellhammer bubuind ca un virtuoz tobele, un Maniac pe voce clară declamând propagandistic de undeva de la înălţimea unui amvon ridicat pe oasele celor slabi:

Watch the twilight of your god
As your system cracks and all your life is dead, priest.
Take a look into our minds,
Feel the pulse of omnipotent strength,
Take a look into our souls,
Feel your life drained of everything that was,
Hear my words,
Feel my wrath,
Your death is sweet,
All your life is dead, priest.
DEAD!

Deşi până acum nu avem de-a face cu prea multe elemente avantgarde, iese în evidenţă producţia finisată, soundul modern care are un feeling aproape futuristic, deosebit de “grimness”-ul ce caracterizează blackul clasic. Piesele belicoase au o structură fragmentată, numeroase ruperi de ritm şi îmbârligări progresive. Ca şi cum n-ar fi fost suficiente strâmbături din nas trv kvltiste, Mayhem o fac lată şi realizează o piesă electro, bizara “A Bloodsword and a Colder Sun”. Acesta e de fapt punctul culminant al îndepărtării de metalul clasic, pe celelalte piese elementele electro nefăcându-şi simţită prezenţa decât sporadic: mai o voce filtrată, mai un sunet bizar. “A Bloodsword and a Colder Sun” îşi îndeplineşte cu brio rolul de final al primei părţi a albumului, descriind prin exotismul său sfârşitul războiului imaginar, dureroasa purificare de vechile valori, singura cale de a atinge condiţia supraomului. Nu există cale de întoarcere: “For I am the way, your painful exclusion from past morals, your future’s contractual designer”.

Cea de-a doua jumătate a albumului e caracterizată de un nou avânt, cel al reconstrucţiei ce survine extirpării. “You have now entered from the womb, in my reconstruction from deconstruction”. Versurile continuă să-şi păstreze izul abscons, uşor depravat, de umanitate fără umanitate. Dinamica “Crystalized Pain in Deconstruction” (din nou, acrobaţii la baterie), lenta şi muribunda “Completion in the Science of Agony (part I)” (cea mai lungă piesă din discografia Mayhem, cu un pronunţat feel doom) şi apoi tripticul “To Daimonion”, toate acestea sunt reunite într-un halucinant dans macabru pe ruinele fumegânde ale civilizaţiei. Cel mai bizar element e însă tăcerea totală de vreo 5 minute, prezentă pe ultimele piese. Meditaţie? Împlinire? Moarte? Bătaie de joc? Totul se încheie sec cu hidden trackul “Completion in the Science of Agony (part II)”. Vocea de robot reia o idee de pe precedentul album, întregind-o: “All the stars in the north died. We move towards a new constellation…”

Cu siguranţă, aceste două versuri nu fac decât să confirme dubla revoltă a albumului. Pe de-o parte, la nivelul conceptului, avem de-a face cu mai vechea ură faţă de creştinism şi ipocrizie, îmbrăcată de data asta în haine noi, croite la Nietzsche, Machiavelli & Prietenii. Pe de altă parte, experimentul muzical se constituie într-o reînnoire a declaraţiei de război faţă de scena muzicii în general. Se demolează încă o dată mitul incapacităţii blackerilor de a se autodepăşi. Se dă o palmă scenei black metal, complăcută în reciclare sau comercialitate. Dincolo de trenduri, spiritul Mayhem arde întocmai ca la începuturi. Demo-ul scos cu paisprezece ani înainte şi creaţiile ulterioare s-au dezis de death metal, albumul de faţă reneagă stilul la a cărui conturare băieţii şi-au adus din plin aportul. Pe firmamentul muzical, stelele nordului continuă să strălucească iluzoriu, deşi s-au stins de mult. Undeva în marginea Universului, o gaură neagră numită Mayhem continuă să pulseze.

3 Responses »

 

Blind Guardian, live în Bucureşti (Arenele Romane, 18 mai 2007) vineri, Mai 25 2007

Încep cu sfârşitul, precizând că a fost foarte fain. A fost una dintre acele rare ieşiri din mersul insipid al zilelor de care am mare nevoie câteodată. Aruncându-mă în pat într-o postură de suprem abandon, după un concert încadrat de două nopţi nedormite, am simţit că totul a meritat. Paradoxal, o experienţă atât de obositoare îţi poate insufla o doză sănătoasă de energie în zilele următoare.

Nu sunt fan Blind Guardian. Ascultând însă câteva piese de pe clasicul “Nightfall in Middle-Earth”, de fiecare dată mă loveşte nostalgia Valinorului, cu ale sale mândre plaiuri, la care visam cu ceva ani în urmă. Faptul că Blind Guardian e considerată printre cele mai bune trupe live de metal nu a făcut decât să mă convingă şi mai mult să dau cei 67 lei pentru bilet. În plus, la faţa locului urma să întâlnesc în carne şi oase o serie de personaje din habitatul virtual în care obişnuiesc să-mi pierd vremea. Ca să nu mai zic că aranjasem să mă întorc de la Bucureşti cu o chitară clasică numai a mea. Nu e greu de presupus, deci, în ce stare mă aflam joi seara, în aşteptarea trenului.

Vremea era bună când am descălecat în Gara de Nord. Bună, în sensul că era înnorat şi nu am avut parte de căldura aia sufocantă pe care mă aşteptam să o găsesc în Capitală. Oraşul era aşa cum l-am lăsat cu un an în urmă, însă probabil mulţumită vremii schimbătoare nu am avut de-a face cu “fauna” pentru care este renumit. Cerul palid a început să prindă nişte nuanţe ameninţătoare, mai spre seară, în timp ce mă îndreptam cu restul găştii spre Arene. Acolo i-am găsit pe băieţii de la Trooper în toiul probelor de sunet. Care probe de sunet probabil au fost făcute de mântuială, întrucât mi s-a părut volumul sunetului mult prea mare (da, tocmai mie). Asta nu ar fi fost o problemă gravă dacă nu s-ar fi produs inevitabilul: cam în timp ce începură să cânte piesa “Tari ca munţii” a început să picure. Frumos, cum se cuvine unei ploi de vară: mai întâi cu stropi rari şi dolofani, iar apoi duş în toată regula. Am răbdat cât am răbdat, dar până la urmă ne-am strâns şi ne-am adăpostit sub coloane.

Tari ca nişte zei,
Tari ca muuunţiiiii!
Suflete de lei,
Tari ca muuuunţiii!

Şi floarea metalistă fugea prin ploaie. Un moment comic, bineînţeles, dar e de înţeles că mulţi dintre cei care se aflau acolo veniseră pentru Blind Guardian şi nu pentru târgovişteni. Fanii Trooper şi cei care aveau umbrele la ei au rămas la datorie în faţa scenei, aşa că nu a rămas trupa nesusţinută. Dacă acest concert s-ar fi ţinut acum vreo doi ani, poate aş fi rămas şi eu în ploaie, dar cum “pasiunea” pentru Trooper mi s-a mai diluat între timp… pas. Doar de dragul adevărăciunii nu aveam de gând să mă ud până la piele.

Oricum, pentru nişte Blind Guardian eram pregătit să înfrunt ploaia. Mă gândesc că ar fi fost un feeling fain să te afli în mijlocul gloatei, urlând refrenul de pe “Into the Storm”. Ploaia a mai persistat însă puţin, în timpul probelor de sunet ale headlinerilor, oprindu-se cu desăvârşire când a fost rândul lor să cânte. Dumnezeu este cu siguranţă powerist. Băieţii au început cu ceva care suna ca unul din scurtele interludii de pe “Nightfall in Middle-Earth”, şi-apoi zdrang! piesa mea preferată de la ei: “We are following the wiiill of the ooooooone… through the dark aaage and into the stoooooorm!”. După asta am cam pierdut şirul pieselor, dar am recunoscut cu uşurinţă un “Nightfall”, “Born in a Mourning Hall” sau “Time stands still”. Restul pieselor nu le ştiam, noroc că restul publicului era mai avizat decât mine. Am auzit tot felul de reacţii după concert, cum că publicul nu ar fi fost la înălţime, dar eu zic că ne-am descurcat chiar decent. S-a cântat la refrenuri, s-a aclamat, s-a aplaudat. Că nu au fost moshpit-uri aiurea, ca la showul lor din Grecia, asta-i partea a doua. La bis s-a mai cântat deja clasicul “The Bard’s Song”, în cor cu publicul, şi totul s-a încheiat cu energica “Mirror, Mirror”.

A fost fain, în ciuda faptului că power metal-ul nu e ceşcuţa mea de ceai. Fanii Blind Guardian care au lipsit n-au decât să se zgârie pe ochi, au ratat concertul vieţii lor. Las cuvântul lui Paul, cel mai mare fan BG din Alba Iulia/Timişoara:

Eu: ai ceva de declarat în exclusivitate pentru blogul meu?
Eu: urmează să-i fac o recenzie-jurnal
Paul: O fost superb. O fost la înălţime. O fost…OMG!
Paul: nu pot să fiu obiectiv
Eu: aha…

Şi nişte poze făcute de Dora, care a avut inspiraţia să-şi aducă aparatul foto:

Alte poze:
- În recenzia Metalfan
- În galeria RockXpress

Video-uri de pe Youtube:
- Time Stands Still
- The Bard’s Song
- Mirror, Mirror

9 Responses »

 

Buletin de nihilist (I) marţi, Mar 13 2007

Între demoul de debut al Mayhem şi albumul “A Grand Declaration of War” s-au scurs 14 ani. O perioadă suficient de mare încât între ele să existe o mare prăpastie la nivelul modalităţii de expresie. Demersul de a scrie un blog entry care să le trateze devine cu atât mai interesant cu cât cele două albume sunt cel mai puţin reprezentative din istoria trupei, mai notorii fiind EP-urile “Deathcrush”, “Wolf’s Lair Abyss” sau albumul “De mysteriis dom Sathanas”.

Trei mari catastrofe s-au întâmplat în anul de graţie 1986: a explodat Cernobâlul, au scos Mayhem demo-ul Pure Fucking Armageddon şi s-a născut autorul acestor rânduri. Muzical vorbind, demo-ul este o mare mizerie. Dacă nu ar fi scris mare pe el “Mayhem”, e clar că nu mi-aş fi pierdut vremea ascultându-l. V-aş putea povesti despre producţia incredibil de slabă, dar cuvântul “producţie” este deja prea mult pentru ceea ce se aude. Nişte adolescenţi beţi înregistrează pe un jaf de echipament, undeva într-un garaj sau apartament, în timp ce sunt părinţii plecaţi. Îmi amintesc şi acum entuziasmul parşiv cu care îmi recomanda Alex “produsul” băieţilor, trebuia să ascult neapărat demo-ul lor pur instrumental, nu se putea, era o culme a adevărăciunii.

Curios şi umil, am aşteptat să se termine downloadul piesei de rezistenţă: Voice of a Tortured Skull (poate fi downloadată gratis, ca şi restul demo-ului, de pe site-ul trupei). Mi-a tremurat puţin mâna când am făcut click pe Play, dar nimic nu m-ar fi putut pregăti pentru ce avea să urmeze. Un huiet mizer de bas, după care totul se afundă intr-un uruit pâclos şi indescifrabil. Şi-apoi, prin acest fundal începu să răzbată ceva ce semăna cu un ţipăt prelung şi agonizant. “Băi, ia stai, ai zis că e instrumental!”. Sigur că Alex a început să râdă şi mi-a spus că “urletul” ăla e de fapt produs de chitară. Aşa mi-a fost dat să descopăr una dintre cele mai expresive piese de black metal: un instrumental făcut praf, dar excepţional de atmosferic. Nu ştiu dacă mi-a plăcut într-adevăr, dar era un început angoasant, bizar, dar promiţător. Şi cam atât. Pe la jumătatea piesei a doua, Carnage, începeam să am dubii că voi putea să ascult tot demo-ul cap-coadă. Skip. Începe Ghoul. Hmm, parcă are ceva ritm fain. Skip. Uuu, Black Metal, cover după Venom, sună mai rapid şi mai naşpa. Skip. Urmează piesa cu numele demo-ului, acum urechile mele s-au obişnuit cât de cât, încep să simt nişte riffereală cu potenţial. Nu rezist, dau skip. Pe “piesa” următoare, Mayhem, aud nişte tipi beţi (sau drogaţi?) şi nişte tobe bătute în dorul lelii. Unii i-ar spune piesă experimentală, eu îi spun pas. Restul sunt trei piese ascultate anterior, în variantă nemixată. Sună ceva mai bine, însă nu ştiu sigur dacă nu e din cauză că mi-am făcut timpanele praf. Sfârşit de audiţie dar nu şi de impresii. Am căutat la un moment dat pe net versuri Mayhem şi, surpriză, existau versuri şi pentru demo. Alex mi-a răspuns cu un “huh?” când i-am dat vestea că Pure Fucking Armageddon nu era în întregime instrumental. Voice of a Tortured Skull rămânea un intro fără voce, dar următoarele aveau versuri. Şi, într-adevăr, dacă ciuleşti foarte bine urechile, vei putea distinge cum, peste uruitul de cele mai multe ori lipsit de noimă, se suprapune un uruit mai dens. Aia e vocea, sau ce-a mai rămas din ea la “mixaj”. Devine fascinant, nu?

Ce ar putea determina pe cineva să ia în serios o casetă intitulată Pure Fucking Armageddon, cu piese grupate pe feţele intitulate sugestiv Side FUCK şi Side OFF? Din punct de vedere muzical, nimic, poate cu excepţia intro-ului (pe care l-aş alege pentru o compilaţie de piese obscure & underrated din black metal). Cred că aţi câştiga mai mult dacă aţi asculta cum lucrează de zor (e un fel de a spune…) muncitorii pe stradă cu pickhammerele. Cu toate acestea, are ceva importanţă, în sensul că reprezintă unul dintre primele zvâcnete sincere ale celui de-al doilea val black metal: un răcnet miserupist, o mână de căcat aruncată în ochii lumii.

De altfel, nonconformismul acesta exacerbat, “pur”, autentic, este o trăsătură de bază a muzicii Mayhem, care o face, în opinia mea, una dintre cele mai bune formaţii de metal extrem. Vom vedea într-un blog entry următor ce se întâmplă când nonconformismul devine trendy şi lumea are nevoie de o nouă palmă peste faţă.

8 Responses »

 

Nerăbdare marţi, Mar 6 2007

Mi-e lene.

Am două draft-uri neterminate şi nu prea am chef să le şlefuiesc acum. În loc de asta o să scriu despre nişte albume care urmează să apară în viitorul apropiat şi pe care le aştept entuziasmat. Majoritatea lansărilor importante din 2007 (în aria metal) sunt concentrate pe următoarele două luni: Six Feet Under, Megadeth, Scorpions, Dimmu Borgir, Annihilator, Sonata Arctica, Marduk, Dark Tranquility, Lake of Tears, Mayhem, Vintersorg, şi altele. Multe chestii neinteresante dar şi unele cu potenţial. Eu unul aştept cu nerăbdare albumele celor trei trupe din coada enumerării făcute anterior.

Pe scurt:

Mayhem – Ordo ab Chao

A plecat Maniac de la voce, s-a întors Attilla Csihar. Aveam dubii după ce am aflat vestea. Ungurul s-a descurcat bine pe primul lor album, însă nu ştiam cât de mult s-ar potrivi vocea lui cu direcţia pe care a luat-o trupa pe ultimele albume. Un sample de pe următorul album m-a convins însă că acesta e foarte posibil să-mi întreacă aşteptările. Nu mai avem urletele bolnave şi pline de scârbă ale lui Maniac, dar ne-am pricopsit cu grohăielile sumbre şi umede, de cavou unguresc. Sound interesant, clasic, de producţie mai slabă. Curiozitatea mi-e la cote maxime.

Lake of Tears – Moons and Mushrooms

Nu ştiu nimic despre albumul ăsta. Doar coperta şi titlul unei piese (“Children of the Grey”). Este albumul pentru care am cele mai mari emoţii. Lake of Tears nu m-au dezamăgit niciodată şi ar fi chiar păcat să o facă tocmai acum, după atâtea amânări. Oricum, ceva din copertă îmi spune că va suna ceva mai “futurist”, mai psihedelic, decât albumele precedente. Nu mă deranjează, atâta timp cât va păstra măcar o parte din feelingul inconfundabil al trupei.

Vintersorg – Solens Rotter

Îmi place tipul ăsta, e unul dintre cei mai interesanţi şi mai creativi muzicieni din sfera metalelor nordice. Se pare că pe acest album va acorda o mai mare atenţie elementelor folk, în detrimentul celor de black metal. Oricum, nu are rost să vorbim despre genuri şi stiluri când vine vorba despre Vintersorg. Mai mult ca sigur muzica de pe noul album va fi la fel de dificil de încadrat cu precizie.

Gata. Trei trupe imprevizibile, trei albume, trei mari aşteptări. Umm, trei dezamăgiri într-o lună?

3 Responses »

 

Ulver – Bergtatt marţi, Feb 27 2007

 Când albumul de debut al celor de la Ulver a apărut prin ‘95, nu prea avea termeni de comparatie. Pe acest album norvegienii integrează sonorităţi folkish într-un stil de black metal brut (dar nu foarte brut, după cum avea să se observe la lansarea albumului Nattens Madrigal), într-un mod destul de fericit, rezultând ceea ce ei au numit “black metal romantic”. Nu agreez soiul ăsta de etichete “contrafăcute”, dar se pare că le-a ieşit ceva interesant.

 Avem un album conceput ca o poveste împărţită în 5 capitole, cântate în daneza veche. Coperta se potriveşte cu conţinutul albumului, îmi aduce aminte de desenele lui Kittelsen. Prima piesă este preferata mea, o melodie mai molcomă, cu o voce tristă, dar plăcută, care mă duce cu gândul la o pribegie pe drumuri de munte. De fapt, tot albumul îmi dă un feeling de rătăcire printre brazi, sub povara unui blestem străvechi. Părţile melancolice, acustice se întretaie cu izbucniri feroce, cu pasaje de linişte în care îşi fac simţită prezenţa zgomote precum paşi prin iarbă şi frunze uscate, totul recreează un peisaj sălbatic, din care nu lipsesc tainice fiinţe potrivnice oamenilor de rând. Misterul se adânceşte pe penultimul track, “Een Stemme Locker”, o melodie lentă, instrumentele sună repetitiv, hipnotic, pe un fundal de murmure îndepărtate, netezind drumul spre deznodământul poveştii. În ultima piesă vijelia se înteţeşte din nou, ca o luptă între două voinţe, apoi scade, lăsând locul unei încheieri nostalgice, pe chitare acustice. S-a terminat, vraja a fost aruncată, nu mai există cale de întoarcere.

Per ansamblu un album bine închegat, atmosferic, care nu este însă ieşit din comun. Nu e catchy, nu e pentru ascultat zile întregi în heavy-rotation. E genul de album pe care merită să-l redescoperi din când în când, în serile liniştite şi ploioase.

5 Responses »

 

Thergothon – Stream from the Heavens duminică, Feb 25 2007

 E întotdeauna plăcută întoarcerea acasă, într-o mică vacanţă prilejuită de sfârşitul sesiunii. O săptămână întreagă departe de şcoală, calculator, internet şi alte chestii dăunătoare, cu alte cuvinte, o săptămână de trândăvie lucie. Nu puteam să plec însă de la cămin fără a-mi împrospăta stocul de muzică de pe player. Mi-am ales câteva albume bune pe care le ascultasem anterior (ultimul Negură Bunget şi vreo două de la Drudkh) şi o selecţie de albume relativ cunoscute, pe care nu avusesem ocazia să le aprofundez până acum (singurul album Thergothon, un Emperor, nişte Elend şi încă ceva).

 Într-o seară umedă de vineri am ajuns acasă. Am mâncat bine, m-am băgat în pat, am luat teancul de ziare ce se strânseră de la ultima vizită acasă şi am purces a le răsfoi. Fiind prea linişte, mi-am pornit mp3-playerul. Voiam ceva calm, aşa că alegerea mea s-a îndreptat spre Thergothon. Auzisem de ei, trupă cult pentru adevăraţii doomeri: două demouri şi un album influent, lansat la doi ani după destrămarea trupei. Asta ca să nu mai zic că au avut doar două ‘concerte’ la activ.

Aşa. Hai că începe prima piesă. “Everlasting” îi zice (um, nu-i a bună). Începe? Începe. Mai greu, dar începe. Sau poate nu. Pentru câteva minute (ore) ai impresia că încă nu a început piesa propriu-zisă. Riffuri greoaie, lente, zdrobitoare. Toba vine rar, ca o picătură chinezească. Vocea e ştearsă, distantă, dacă ar fi lipsit aş fi putut foarte bine să nu-i remarc absenţa. Totul e menit să fie apăsător, dar nu simt mai nimic. Sunt plictisit şi obosit, ochii îmi fug tot mai lent peste ziar. A început piesa a doua? Nu ştiu. Dacă da, atunci sună la fel ca prima. Clipesc brusc, apăsat: am scăpat ziarul, cred că aţipisem câteva minute. Continui sa clipesc, mă străduiesc să ţin ochii deschişi. În căşti răsună acelaşi huruit de producţie slabă al chitarelor, dar parcă un pic schimbat, cred că s-a schimbat piesa. Nevermind, înapoi la lectură. Citesc în gol. Iar scap ziarul din mână. Trezeşte-te, băi! E greu. Cred că e ultima piesă, asta parcă e mai faină. Da… Iar mi se împăienjenesc ochii. Thergothon… Da…

Oroare! Ochi larg deschişi, vijelia de pre urmă: haos de chitare, blast beating, vocea apatică e acum demonică. Ce perverşi, băi, ăştia de la Thergothon. Tocmai pe ultima piesă m-au sculat din somnul de veci în care m-a ţinut o mare parte din album. Ce tare, dom’le, mai rar aşa ceva! Mă uit curios la titlul melodiei. Era prima piesă de pe “Anthems to the Welkins at Dusk” de la Emperor.

2 Responses »