-Te-ai întristat, spuse cavalerul cu o voce temătoare. Ascultă asta, continuă, scoţând din tolba ce atârna de şa un cd-player nou-nouţ, cu totul şi cu totul din tinichea.
- Durează mult? întrebă Alice bănuitoare, căci ascultase destul Thergothon şi Ahab în ziua aceea.
- Fireşte, răspunse, dar e vorba de Aarni. Oricine ascultă -aici cavalerul ridică spre soare un CD strălucind auriu-verzui- ori rămâne fără cuvinte, pătruns de mireasma nepătrunsă a tainelor absconse, ori…
- Ori ce? spuse Alice, deoarece cavalerul se oprise subit.
- Ori nu, fireşte. Cântă space doom metal.
- Oh, deci aşa se numeşte stilul, făcu Alice, încercând să pară interesată.
- Nu, n-ai înţeles, zise cavalerul, abordând o figură nemulţumită. Asta cântă. Stilul se numeşte de fapt almost orthodox doom metallish Lovecraftian-Jungian Kalevala avant-bard.
- Ah, atunci ar fi trebuit să spun “aşa se numeşte muzica lor”, se corectă Alice.
- Nu, chiar deloc: asta e cu totul altceva! Muzica Aarni e de fapt Chthonic Hybrid Musick.
- Atunci sunt o formaţie de metal avangardist, sau ce? izbucni Alice, complet derutată.
- Oh, lasă… oftă cavalerul, lovindu-se deznădăjduit cu palma peste faţă, ceea ce-i pricinui, desigur, o vânătaie sub ochi, dată fiind mănuşa de oţel în care era încătuşată.
Thergothon – Stream from the Heavens duminică, Feb 25 2007
Album and Doom metal and Metal and Recenzie 11:07 pm
E întotdeauna plăcută întoarcerea acasă, într-o mică vacanţă prilejuită de sfârşitul sesiunii. O săptămână întreagă departe de şcoală, calculator, internet şi alte chestii dăunătoare, cu alte cuvinte, o săptămână de trândăvie lucie. Nu puteam să plec însă de la cămin fără a-mi împrospăta stocul de muzică de pe player. Mi-am ales câteva albume bune pe care le ascultasem anterior (ultimul Negură Bunget şi vreo două de la Drudkh) şi o selecţie de albume relativ cunoscute, pe care nu avusesem ocazia să le aprofundez până acum (singurul album Thergothon, un Emperor, nişte Elend şi încă ceva).
Într-o seară umedă de vineri am ajuns acasă. Am mâncat bine, m-am băgat în pat, am luat teancul de ziare ce se strânseră de la ultima vizită acasă şi am purces a le răsfoi. Fiind prea linişte, mi-am pornit mp3-playerul. Voiam ceva calm, aşa că alegerea mea s-a îndreptat spre Thergothon. Auzisem de ei, trupă cult pentru adevăraţii doomeri: două demouri şi un album influent, lansat la doi ani după destrămarea trupei. Asta ca să nu mai zic că au avut doar două ‘concerte’ la activ.
Aşa. Hai că începe prima piesă. “Everlasting” îi zice (um, nu-i a bună). Începe? Începe. Mai greu, dar începe. Sau poate nu. Pentru câteva minute (ore) ai impresia că încă nu a început piesa propriu-zisă. Riffuri greoaie, lente, zdrobitoare. Toba vine rar, ca o picătură chinezească. Vocea e ştearsă, distantă, dacă ar fi lipsit aş fi putut foarte bine să nu-i remarc absenţa. Totul e menit să fie apăsător, dar nu simt mai nimic. Sunt plictisit şi obosit, ochii îmi fug tot mai lent peste ziar. A început piesa a doua? Nu ştiu. Dacă da, atunci sună la fel ca prima. Clipesc brusc, apăsat: am scăpat ziarul, cred că aţipisem câteva minute. Continui sa clipesc, mă străduiesc să ţin ochii deschişi. În căşti răsună acelaşi huruit de producţie slabă al chitarelor, dar parcă un pic schimbat, cred că s-a schimbat piesa. Nevermind, înapoi la lectură. Citesc în gol. Iar scap ziarul din mână. Trezeşte-te, băi! E greu. Cred că e ultima piesă, asta parcă e mai faină. Da… Iar mi se împăienjenesc ochii. Thergothon… Da…
Oroare! Ochi larg deschişi, vijelia de pre urmă: haos de chitare, blast beating, vocea apatică e acum demonică. Ce perverşi, băi, ăştia de la Thergothon. Tocmai pe ultima piesă m-au sculat din somnul de veci în care m-a ţinut o mare parte din album. Ce tare, dom’le, mai rar aşa ceva! Mă uit curios la titlul melodiei. Era prima piesă de pe “Anthems to the Welkins at Dusk” de la Emperor.
