Semnalez apariţia unui blog românesc despre chitară. E o iniţiativă bună, mai ales că ştiu cum e când eşti începător şi n-ai habar cu ce se mănâncă o gamă sau un acord. Lecţiile sunt prezentate destul de bine (de altfel, se poate întreba, dacă sunt neclarităţi), beneficiind şi de videouri exemplificative, ceea ce înseamnă mult pentru cineva care nu are zdrăngănitori în anturaj.
Guitarra española sâmbătă, Dec 1 2007
Arta and Chitară and Clasică and Concert 12:22 pm
Vântul îngheţat ce chinuia oraşul mi-a tăiat mult din entuziasm. Dar nu auzisem niciodată un maestru cântând la chitară clasică, merita să risc o răceală ţeapănă pentru asta. Mi-am luat pe mine geaca încă umedă de la ultima rafală de grindină şi am purces la drum prin oraşul somnoros. Am ajuns cu zece minute mai repede, mi-era frică să nu prind vreun loc prost. Nu ştiam unde este sala, dar mi-a arătat un nene peste care am intrat din greşeală la budă. Era goală. Sala, nu buda. M-am aşezat reticent în rândul al treilea şi am aşteptat. Este o sală faină, potrivită pentru genul ăsta de concerte. Dintr-o cameră vecină, intră un domn. Se uită la scaune, se uită la mine. “Înghesuială mare, nu?” şi surâde amar. Trist, mai ales că intrarea era liberă. Au mai sosit câţiva spectatori, s-au aşezat şi organizatorii, în total am fost vreo douăzeci de oameni. Asta nu era neapărat un lucru rău, după cum aveam să văd, atmosfera devenea mai intimă. Luminile s-au stins, mai puţin pe scenă, unde a urcat Georgeta Zamfirescu.
Trebuie să spun că am fost foarte impresionat. Nu se compară un clip de pe youtube cu experienţa unui recital live de chitară clasică. O înregistrare te impresionează mai mult prin tehnică, viteză, lucruri destul de sterile. În schimb, în seara aceea muzica a prins viaţă, într-o multitudine de nuanţe pe care n-aş fi crezut că este posibil să le redai printr-un singur instrument. Am învăţat o lecţie foarte importantă, şi anume că tehnica nu e totul. Degeaba ai viteză dacă nu poţi să transmiţi nimic. Domnişoara aceea avea şi skill şi pasiune. Am regretat că nu cunoşteam piesele. Am recunoscut doar tremolourile de la început, Sueño en la Floresta, dacă nu mă înşel.
Cea de-a doua seară a festivalului l-a avut ca protagonist pe Mircea Gogoncea. Dacă nu aţi auzit de el, ar trebui să urmăriţi asta. Nu am mai fost atât de impresionat ca ieri, însă tânărul a avut o prestaţie deosebită. Sonata de Paganini interpretată de el ar trebui numită moartea mâinii stângi, simţeam cum mi se crispează când am văzut dibăcia cu care îşi plimba degetele de-a lungul grifului. Mi-a plăcut că şi-a prezentat fiecare piesă înainte de a o executa, aşa că am avut habar de repertoriul său.
A fost o experienţă chiar faină, şi vă recomand să asistaţi şi voi la aşa ceva, indiferent cât de no name v-ar părea interpreţii la prima vedere.
