A început burzumiada! vineri, Oct 26 2007

Da!

Tinerii epigoni ai lu’ nea Vichi au acum un nou ţel în viaţă: să împrăştie streptococul mizantropiei peste toată poserimea. Eşti singurul burzumist din Călene sau Făurei? Crezi că o ducem rău din cauza creştinării forţate a dacilor? Trei powerchords repetate ad infinitvm reprezintă de fapt artă minimalistă de cel mai înalt nivel? Felicitări, înseamnă că eşti pregătit să participi la concursul ăsta.

Până acum nu s-au trimis cine ştie ce opere. Sunt convins că un videoclip surpriză marca BEZNĂ TVCI ar spulbera concurenţa. Noroc că îs prea kvlt ca să participe la aşa ceva.

9 Responses »

 

Darkthrone – New Wave of Black Heavy Metal luni, Aug 20 2007

Este exact albumul de care aveam nevoie. Deşi adunasem destul material, vara asta nu am avut dispoziţia necesară pentru ascultări în profunzime. Folosindu-mă de una dintre analogiile lui Fenriz, pot spune însă că New Wave of Black Heavy Metal e legendara porţie de plăcintă a străbunilor, binevenita alternativă la tórturile dichisite până la dezgust.Altfel spus, refuzând să recicleze sau să-şi coloreze blackul cu avangardisme, băieţii de la Darkthrone au pus mâna pe trafalet şi au accentuat tuşele punk pe care le insinuaseră pe albumul precedent. Combinaţia nu e deloc rea, aduce o doză proaspătă şi autentică de vitalitate şi miserupism.

Doar pentru nefandosiţi.

6 Responses »

 

Mayhem – Ordo Ad Chao marţi, Iun 19 2007

There is nothing here.

You can read that sentence several times, even backwards. Then you can see to other things.

This recording starts when you press play and ends exactly 40 minutes and 46 seconds afterwards but these two moments hold no symbolic value apart from that they take place 40 minutes and 46 seconds one after the other.

The mechanical distorsion of the air molecules, originating from this recording in the timespan of 40 minutes and 46 seconds is perceived by the human being through the sence of hearing as sound. Because of reasons not yet clearly identified, some individuals may go as far as percepting this distorsion as a form of music, in the form of modern western culture rock music to be exact. Others seem to feel the distorsion as noise, which is generally defined as an unwanted, accidental sound that has qualities in the field of tiring, disturbing, frightening etc.

Atributes imposed by one’s self on the sound recorded herein however, do not affect in any  ay a clear logical analysis. The tone of the instruments is muffled up, as if resonating from a basement or even better, a coffin in a basement, with the listener desperately trying to make things out from behind a massive blackwood door with iron elements. There is also a lot of distorsion present, especially in the bass guitar and drum kit, which has been obtained experimentally by playing too loud over a weak recording device. There is also a very vivid image regarding the bass guitar that sounds almost as the sight of maggots tunneling close to the soil’s surface. Ocasionally a musical instrument will produce a brighter tone, a good example being at 23 minutes and 55 seconds from the beggining of the recording.

Besides the standard rock group quartet of two electric guitars, one bass guitar and a drum kit, numerous other sounds of unknown source fill the background, their origin being too much of a wild guess to be worth mentioning here.

Rhythmically there can be observed a strong tendency in alternating disorder with breakdowns into silence and groove, with a total lack of structuring the information in any kind of force patterns (if the insertion of a personal note is allowed, I have found myself in many moments holding the time by slapping my thighs with my palms and stomping the ground with my heels, while executing slight noddings of my neck; this statement being here to serve as evidence that rhythm does exist in its most traditional form in spite of the aparent chaos).

Thematically, the album presents a quite romantic contemporary vision of the world’s genesis and end, as depicted in sumerian and akkadian mythology, in a manner different for what is comonly understood through the verb “to sing”, the present vocalist acting in way closer to a crysis of schizofrenia rather than performing, his act utilising a complete spectrum of frequency, tone and volume, seemingly random (again, an apparent randomness).

A through understanding of this recording should be made by the use of the physics chaos theory, rather than through comparison with other forms of human artistical expression.

I’m not giving this album a rating because it’s so fucking cool and original it tears everything from rating systems to ear drums down.

2 Responses »

 

Buletin de nihilist (II) sâmbătă, Iun 2 2007

Mi s-a atras atenţia, când am ‘publicat’ prima parte, că am acordat prea multă importanţă acelui demo. Se poate să fi exagerat, deşi mi s-a părut că din text reieşea clar că este o mizerie.

Oricum, o dată plasat în contextul discografiei Mayhem, demoul capătă valoare pentru anumiţi colecţionari. Tehnica fiind praf, mai praf chiar şi pentru standardele genului, nu mai rămân decât germenii spiritului Mayhem, care îşi iţesc încă de pe acum corniţele sfidătoare. De-a lungul a mai mult de 20 de ani de activitate trupa a cultivat un dispreţ total faţă de trenduri, fani şi liniaritate.

Faţă de demo, la celălalt capăt al spectrului muzical avem albumul “A Grand Declaration of War”. În 14 ani, presăraţi cu evenimente tragice şi schimbări drastice de componenţă, Mayhem a acumulat multă experienţă. Citându-l pe un Alex mai tânăr: “băi, bine că a murit Euronymous, că au învăţat şi ăştia să cânte”. Când a apărut, în 2000, şi-a lăsat ascultătorii perplecşi. După câteva momente de tăcere, aceştia s-au împărţit în două tabere, după modelul clasicei separări a grâului de neghină. Cei mai mulţi l-au respins încă dinainte să-l fi ascultat până la capăt iar ceilalţi i-au recunoscut reticenţi valoarea (asta s-a întâmplat de obicei după mai multe ascultări atente).

Care e problema cu “A Grand Declaration of War”? Pe scurt, albumul trece brutal anumite graniţe trasate de către purişti genului black metal. Pentru mine a fost al doilea album Mayhem pe care îl ascultasem. Mi-a fost greu pe vremea aia să înghit chiar şi clasicul “De Mysteriis Dom Sathanas”, deci în urma câtorva ascultări sporadice l-am lăsat deoparte. Schimbarea de atitudine faţă de “A Grand Declaration of War” s-a petrecut după ce am ajuns să mai acumulez ceva (nu prea multă) experienţă în metale şi am purces la a asculta integral discografia Mayhem. Primul lucru pe care l-am remarcat a fost că ruptura de trecut nu e chiar atât de nesimţită precum susţin unii. “A Grand Declaration of War” e strâns legat de mai cunoscutul său predecesor, “Wolf’s Lair Abyss”. Deşi acesta este apreciat îndeosebi pentru ferocitatea şi ura pe care o emană, se regăsesc în el pasaje de voce clean, mici bizarerii şi alte elemente care aveau să fie prezente cu prisosinţă pe “A Grand Declaration of War”. Asta ca să nu mai zic despre îngemănarea la nivelul versurilor sau la pasajul de final de pe “Wolf’s Lair Abyss”, care este reluat la începutul albumului de faţă. Cu toate astea, albumul încă face notă discordantă faţă de restul discografiei Mayhem.

Începe, după cum spuneam, într-o notă familiară, cu sfârşitul lui “Wolf’s Lair Abyss”. Prima piesă, care dă şi numele albumului, e perfectă pentru deschidere, purtându-mă cu gândul la un marş spre apoteotica deflagraţie finală. Vocea porcească, dezgustată a lui Maniac trece direct la subiect, desfiinţând creştinismul în dulcele stil nihilist consacrat de Nietzsche. Până aici, nimic ieşit din tipicul Mayhem. Delirul continuă cu “In the lies where upon you lay”, cu un Hellhammer bubuind ca un virtuoz tobele, un Maniac pe voce clară declamând propagandistic de undeva de la înălţimea unui amvon ridicat pe oasele celor slabi:

Watch the twilight of your god
As your system cracks and all your life is dead, priest.
Take a look into our minds,
Feel the pulse of omnipotent strength,
Take a look into our souls,
Feel your life drained of everything that was,
Hear my words,
Feel my wrath,
Your death is sweet,
All your life is dead, priest.
DEAD!

Deşi până acum nu avem de-a face cu prea multe elemente avantgarde, iese în evidenţă producţia finisată, soundul modern care are un feeling aproape futuristic, deosebit de “grimness”-ul ce caracterizează blackul clasic. Piesele belicoase au o structură fragmentată, numeroase ruperi de ritm şi îmbârligări progresive. Ca şi cum n-ar fi fost suficiente strâmbături din nas trv kvltiste, Mayhem o fac lată şi realizează o piesă electro, bizara “A Bloodsword and a Colder Sun”. Acesta e de fapt punctul culminant al îndepărtării de metalul clasic, pe celelalte piese elementele electro nefăcându-şi simţită prezenţa decât sporadic: mai o voce filtrată, mai un sunet bizar. “A Bloodsword and a Colder Sun” îşi îndeplineşte cu brio rolul de final al primei părţi a albumului, descriind prin exotismul său sfârşitul războiului imaginar, dureroasa purificare de vechile valori, singura cale de a atinge condiţia supraomului. Nu există cale de întoarcere: “For I am the way, your painful exclusion from past morals, your future’s contractual designer”.

Cea de-a doua jumătate a albumului e caracterizată de un nou avânt, cel al reconstrucţiei ce survine extirpării. “You have now entered from the womb, in my reconstruction from deconstruction”. Versurile continuă să-şi păstreze izul abscons, uşor depravat, de umanitate fără umanitate. Dinamica “Crystalized Pain in Deconstruction” (din nou, acrobaţii la baterie), lenta şi muribunda “Completion in the Science of Agony (part I)” (cea mai lungă piesă din discografia Mayhem, cu un pronunţat feel doom) şi apoi tripticul “To Daimonion”, toate acestea sunt reunite într-un halucinant dans macabru pe ruinele fumegânde ale civilizaţiei. Cel mai bizar element e însă tăcerea totală de vreo 5 minute, prezentă pe ultimele piese. Meditaţie? Împlinire? Moarte? Bătaie de joc? Totul se încheie sec cu hidden trackul “Completion in the Science of Agony (part II)”. Vocea de robot reia o idee de pe precedentul album, întregind-o: “All the stars in the north died. We move towards a new constellation…”

Cu siguranţă, aceste două versuri nu fac decât să confirme dubla revoltă a albumului. Pe de-o parte, la nivelul conceptului, avem de-a face cu mai vechea ură faţă de creştinism şi ipocrizie, îmbrăcată de data asta în haine noi, croite la Nietzsche, Machiavelli & Prietenii. Pe de altă parte, experimentul muzical se constituie într-o reînnoire a declaraţiei de război faţă de scena muzicii în general. Se demolează încă o dată mitul incapacităţii blackerilor de a se autodepăşi. Se dă o palmă scenei black metal, complăcută în reciclare sau comercialitate. Dincolo de trenduri, spiritul Mayhem arde întocmai ca la începuturi. Demo-ul scos cu paisprezece ani înainte şi creaţiile ulterioare s-au dezis de death metal, albumul de faţă reneagă stilul la a cărui conturare băieţii şi-au adus din plin aportul. Pe firmamentul muzical, stelele nordului continuă să strălucească iluzoriu, deşi s-au stins de mult. Undeva în marginea Universului, o gaură neagră numită Mayhem continuă să pulseze.

3 Responses »

 

Buletin de nihilist (I) marţi, Mar 13 2007

Între demoul de debut al Mayhem şi albumul “A Grand Declaration of War” s-au scurs 14 ani. O perioadă suficient de mare încât între ele să existe o mare prăpastie la nivelul modalităţii de expresie. Demersul de a scrie un blog entry care să le trateze devine cu atât mai interesant cu cât cele două albume sunt cel mai puţin reprezentative din istoria trupei, mai notorii fiind EP-urile “Deathcrush”, “Wolf’s Lair Abyss” sau albumul “De mysteriis dom Sathanas”.

Trei mari catastrofe s-au întâmplat în anul de graţie 1986: a explodat Cernobâlul, au scos Mayhem demo-ul Pure Fucking Armageddon şi s-a născut autorul acestor rânduri. Muzical vorbind, demo-ul este o mare mizerie. Dacă nu ar fi scris mare pe el “Mayhem”, e clar că nu mi-aş fi pierdut vremea ascultându-l. V-aş putea povesti despre producţia incredibil de slabă, dar cuvântul “producţie” este deja prea mult pentru ceea ce se aude. Nişte adolescenţi beţi înregistrează pe un jaf de echipament, undeva într-un garaj sau apartament, în timp ce sunt părinţii plecaţi. Îmi amintesc şi acum entuziasmul parşiv cu care îmi recomanda Alex “produsul” băieţilor, trebuia să ascult neapărat demo-ul lor pur instrumental, nu se putea, era o culme a adevărăciunii.

Curios şi umil, am aşteptat să se termine downloadul piesei de rezistenţă: Voice of a Tortured Skull (poate fi downloadată gratis, ca şi restul demo-ului, de pe site-ul trupei). Mi-a tremurat puţin mâna când am făcut click pe Play, dar nimic nu m-ar fi putut pregăti pentru ce avea să urmeze. Un huiet mizer de bas, după care totul se afundă intr-un uruit pâclos şi indescifrabil. Şi-apoi, prin acest fundal începu să răzbată ceva ce semăna cu un ţipăt prelung şi agonizant. “Băi, ia stai, ai zis că e instrumental!”. Sigur că Alex a început să râdă şi mi-a spus că “urletul” ăla e de fapt produs de chitară. Aşa mi-a fost dat să descopăr una dintre cele mai expresive piese de black metal: un instrumental făcut praf, dar excepţional de atmosferic. Nu ştiu dacă mi-a plăcut într-adevăr, dar era un început angoasant, bizar, dar promiţător. Şi cam atât. Pe la jumătatea piesei a doua, Carnage, începeam să am dubii că voi putea să ascult tot demo-ul cap-coadă. Skip. Începe Ghoul. Hmm, parcă are ceva ritm fain. Skip. Uuu, Black Metal, cover după Venom, sună mai rapid şi mai naşpa. Skip. Urmează piesa cu numele demo-ului, acum urechile mele s-au obişnuit cât de cât, încep să simt nişte riffereală cu potenţial. Nu rezist, dau skip. Pe “piesa” următoare, Mayhem, aud nişte tipi beţi (sau drogaţi?) şi nişte tobe bătute în dorul lelii. Unii i-ar spune piesă experimentală, eu îi spun pas. Restul sunt trei piese ascultate anterior, în variantă nemixată. Sună ceva mai bine, însă nu ştiu sigur dacă nu e din cauză că mi-am făcut timpanele praf. Sfârşit de audiţie dar nu şi de impresii. Am căutat la un moment dat pe net versuri Mayhem şi, surpriză, existau versuri şi pentru demo. Alex mi-a răspuns cu un “huh?” când i-am dat vestea că Pure Fucking Armageddon nu era în întregime instrumental. Voice of a Tortured Skull rămânea un intro fără voce, dar următoarele aveau versuri. Şi, într-adevăr, dacă ciuleşti foarte bine urechile, vei putea distinge cum, peste uruitul de cele mai multe ori lipsit de noimă, se suprapune un uruit mai dens. Aia e vocea, sau ce-a mai rămas din ea la “mixaj”. Devine fascinant, nu?

Ce ar putea determina pe cineva să ia în serios o casetă intitulată Pure Fucking Armageddon, cu piese grupate pe feţele intitulate sugestiv Side FUCK şi Side OFF? Din punct de vedere muzical, nimic, poate cu excepţia intro-ului (pe care l-aş alege pentru o compilaţie de piese obscure & underrated din black metal). Cred că aţi câştiga mai mult dacă aţi asculta cum lucrează de zor (e un fel de a spune…) muncitorii pe stradă cu pickhammerele. Cu toate acestea, are ceva importanţă, în sensul că reprezintă unul dintre primele zvâcnete sincere ale celui de-al doilea val black metal: un răcnet miserupist, o mână de căcat aruncată în ochii lumii.

De altfel, nonconformismul acesta exacerbat, “pur”, autentic, este o trăsătură de bază a muzicii Mayhem, care o face, în opinia mea, una dintre cele mai bune formaţii de metal extrem. Vom vedea într-un blog entry următor ce se întâmplă când nonconformismul devine trendy şi lumea are nevoie de o nouă palmă peste faţă.

8 Responses »

 

Ulver – Bergtatt marţi, Feb 27 2007

 Când albumul de debut al celor de la Ulver a apărut prin ‘95, nu prea avea termeni de comparatie. Pe acest album norvegienii integrează sonorităţi folkish într-un stil de black metal brut (dar nu foarte brut, după cum avea să se observe la lansarea albumului Nattens Madrigal), într-un mod destul de fericit, rezultând ceea ce ei au numit “black metal romantic”. Nu agreez soiul ăsta de etichete “contrafăcute”, dar se pare că le-a ieşit ceva interesant.

 Avem un album conceput ca o poveste împărţită în 5 capitole, cântate în daneza veche. Coperta se potriveşte cu conţinutul albumului, îmi aduce aminte de desenele lui Kittelsen. Prima piesă este preferata mea, o melodie mai molcomă, cu o voce tristă, dar plăcută, care mă duce cu gândul la o pribegie pe drumuri de munte. De fapt, tot albumul îmi dă un feeling de rătăcire printre brazi, sub povara unui blestem străvechi. Părţile melancolice, acustice se întretaie cu izbucniri feroce, cu pasaje de linişte în care îşi fac simţită prezenţa zgomote precum paşi prin iarbă şi frunze uscate, totul recreează un peisaj sălbatic, din care nu lipsesc tainice fiinţe potrivnice oamenilor de rând. Misterul se adânceşte pe penultimul track, “Een Stemme Locker”, o melodie lentă, instrumentele sună repetitiv, hipnotic, pe un fundal de murmure îndepărtate, netezind drumul spre deznodământul poveştii. În ultima piesă vijelia se înteţeşte din nou, ca o luptă între două voinţe, apoi scade, lăsând locul unei încheieri nostalgice, pe chitare acustice. S-a terminat, vraja a fost aruncată, nu mai există cale de întoarcere.

Per ansamblu un album bine închegat, atmosferic, care nu este însă ieşit din comun. Nu e catchy, nu e pentru ascultat zile întregi în heavy-rotation. E genul de album pe care merită să-l redescoperi din când în când, în serile liniştite şi ploioase.

5 Responses »