Classico sâmbătă, Mar 22 2008 

frunzum

O, vocile, acum sunt patru, curgând în aceeaşi matcă, depănând mistere şi sentinţe. Subiect, contrasubiect, răspuns, diminuări, inversii, totul iese de sub degetele miraculoase ale nebunului, dezlegând baierele sfântului glas al Molohului luminat. Nu vă fie teamă, nimeni nu va mai fi acelaşi când va ieşi din catedrala unde ecourile continuă să dăinuie, până în ultima clipă, când cel din urmă suflet gol va fi izbăvit. Surâsul lăuntric şi pasul săltăreţ pe aleile pietruite ale marelui oraş, bucuria, zidurile au căzut, iar bătrânul va cânta o gigă să-i amintească de ţinutul maicii sale, ori poate un menuet. Să lăsăm sufletele să danseze, să danseze, să danseze, să danseze, să danseze, să danseze, să danseze, să danseze, să danseze, întru nemişcarea stelelor. Şi de muzica va amuţi, nimic, nimic altceva nu o să ne rămână de făcut decât să stingem lumina.

“- Ascultă, ascultă cu atenţie.
Răsunară din nou acordurile primei părţi.
- Îţi dai seama, Martin, câtă suferinţă trebuie să fie pe lume pentru ca să se nască o asemenea muzică?
După ce opri discul, comentă:
- Barbarule.”

(“Despre eroi şi morminte”, Ernesto Sabato, ed. Humanitas, 2003)

Guitarra española sâmbătă, Dec 1 2007 

Vântul îngheţat ce chinuia oraşul mi-a tăiat mult din entuziasm. Dar nu auzisem niciodată un maestru cântând la chitară clasică, merita să risc o răceală ţeapănă pentru asta. Mi-am luat pe mine geaca încă umedă de la ultima rafală de grindină şi am purces la drum prin oraşul somnoros. Am ajuns cu zece minute mai repede, mi-era frică să nu prind vreun loc prost. Nu ştiam unde este sala, dar mi-a arătat un nene peste care am intrat din greşeală la budă. Era goală. Sala, nu buda. M-am aşezat reticent în rândul al treilea şi am aşteptat. Este o sală faină, potrivită pentru genul ăsta de concerte. Dintr-o cameră vecină, intră un domn. Se uită la scaune, se uită la mine. “Înghesuială mare, nu?” şi surâde amar. Trist, mai ales că intrarea era liberă. Au mai sosit câţiva spectatori, s-au aşezat şi organizatorii, în total am fost vreo douăzeci de oameni. Asta nu era neapărat un lucru rău, după cum aveam să văd, atmosfera devenea mai intimă. Luminile s-au stins, mai puţin pe scenă, unde a urcat Georgeta Zamfirescu.

Trebuie să spun că am fost foarte impresionat. Nu se compară un clip de pe youtube cu experienţa unui recital live de chitară clasică. O înregistrare te impresionează mai mult prin tehnică, viteză, lucruri destul de sterile. În schimb, în seara aceea muzica a prins viaţă, într-o multitudine de nuanţe pe care n-aş fi crezut că este posibil să le redai printr-un singur instrument. Am învăţat o lecţie foarte importantă, şi anume că tehnica nu e totul. Degeaba ai viteză dacă nu poţi să transmiţi nimic. Domnişoara aceea avea şi skill şi pasiune. Am regretat că nu cunoşteam piesele. Am recunoscut doar tremolourile de la început, Sueño en la Floresta, dacă nu mă înşel.

Cea de-a doua seară a festivalului l-a avut ca protagonist pe Mircea Gogoncea. Dacă nu aţi auzit de el, ar trebui să urmăriţi asta. Nu am mai fost atât de impresionat ca ieri, însă tânărul a avut o prestaţie deosebită. Sonata de Paganini interpretată de el ar trebui numită moartea mâinii stângi, simţeam cum mi se crispează când am văzut dibăcia cu care îşi plimba degetele de-a lungul grifului. Mi-a plăcut că şi-a prezentat fiecare piesă înainte de a o executa, aşa că am avut habar de repertoriul său.

A fost o experienţă chiar faină, şi vă recomand să asistaţi şi voi la aşa ceva, indiferent cât de no name v-ar părea interpreţii la prima vedere.

Mi Niño Curro vineri, Nov 30 2007 

Umblam aiurea, pe Youtube, căutam nişte piese flamenco faine. Am găsit, printre acestea, şi un documentar foarte fain, despre un anumit Francisco Sánchez Gómez. Sau, pentru marele public, maestrul Paco de Lucía. Give it a try, probabil că o să vă facă (ca şi pe mine) să regretaţi că nu l-aţi văzut astă toamnă în Timişoara.

Părţile filmului: 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10

Mayhem – Ordo Ad Chao marţi, Iun 19 2007 

There is nothing here.

You can read that sentence several times, even backwards. Then you can see to other things.

This recording starts when you press play and ends exactly 40 minutes and 46 seconds afterwards but these two moments hold no symbolic value apart from that they take place 40 minutes and 46 seconds one after the other.

The mechanical distorsion of the air molecules, originating from this recording in the timespan of 40 minutes and 46 seconds is perceived by the human being through the sence of hearing as sound. Because of reasons not yet clearly identified, some individuals may go as far as percepting this distorsion as a form of music, in the form of modern western culture rock music to be exact. Others seem to feel the distorsion as noise, which is generally defined as an unwanted, accidental sound that has qualities in the field of tiring, disturbing, frightening etc.

Atributes imposed by one’s self on the sound recorded herein however, do not affect in any  ay a clear logical analysis. The tone of the instruments is muffled up, as if resonating from a basement or even better, a coffin in a basement, with the listener desperately trying to make things out from behind a massive blackwood door with iron elements. There is also a lot of distorsion present, especially in the bass guitar and drum kit, which has been obtained experimentally by playing too loud over a weak recording device. There is also a very vivid image regarding the bass guitar that sounds almost as the sight of maggots tunneling close to the soil’s surface. Ocasionally a musical instrument will produce a brighter tone, a good example being at 23 minutes and 55 seconds from the beggining of the recording.

Besides the standard rock group quartet of two electric guitars, one bass guitar and a drum kit, numerous other sounds of unknown source fill the background, their origin being too much of a wild guess to be worth mentioning here.

Rhythmically there can be observed a strong tendency in alternating disorder with breakdowns into silence and groove, with a total lack of structuring the information in any kind of force patterns (if the insertion of a personal note is allowed, I have found myself in many moments holding the time by slapping my thighs with my palms and stomping the ground with my heels, while executing slight noddings of my neck; this statement being here to serve as evidence that rhythm does exist in its most traditional form in spite of the aparent chaos).

Thematically, the album presents a quite romantic contemporary vision of the world’s genesis and end, as depicted in sumerian and akkadian mythology, in a manner different for what is comonly understood through the verb “to sing”, the present vocalist acting in way closer to a crysis of schizofrenia rather than performing, his act utilising a complete spectrum of frequency, tone and volume, seemingly random (again, an apparent randomness).

A through understanding of this recording should be made by the use of the physics chaos theory, rather than through comparison with other forms of human artistical expression.

I’m not giving this album a rating because it’s so fucking cool and original it tears everything from rating systems to ear drums down.

Salvador Dalí – Expoziţie de litografie (Alba Iulia) miercuri, Apr 25 2007 

 

sah.jpg

 

Ieşind de la singurul curs la care am binevoit să particip ieri, m-a sunat Rareş. Era pe drum încoace, spre Alba, cu câţiva prieteni, voiau să vadă o expoziţie despre care le vorbise profa de engleză, o expoziţie a lu’ unu’ Dalí sau cam aşa ceva. Ioi! Marele Avída Dollars, farsorul, Împăratul-impostor al suprarealismului la noi în orăşel! Doar cu litografii, păcat… adio vise cu ornice topite şi madone cu gaură în piept. Sau nu.

Poate că gravurile lui Dalí nu ating faima pe care o au unele dintre picturile sale, dar asta a fost o ocazie în plus să văd câteva creaţii necontaminate de comercialitatea care i se reproşează adesea de către purişti. Astfel, cele 129 de litografii expuse m-au surprins destul de plăcut. Subiectul acestora e inspirat de trei opere literare: “Divina Comedie”, “Don Quijote de la Mancha” şi “Decameronul”.

Majoritatea, vreo 100 şi ceva, ilustrează versurile lui Dante, acestea fiind de altfel şi cele mai apropiate de Dalí aşa cum îl ştie lumea (mai ales ilustraţiile la Infernul, cu bizarerii dominând peisaje sterpe, rupte din vise înceţoşate). Mici şi variate, în culori plăcute ochiului, desfăşurau de-a lungul pereţilor imaginea lumii de dincolo. O alternativă la clasicele reprezentări ale lui Doré, demnă de luat în considerare. Mai mari şi mai încărcate erau litografiile inspirate de personajul lui Cervantes: explozii atomice, sânge prelins, aluzii nătruşnice la Vermeer şi Goya şi alţi gărgăuni dalínieni. După un asemenea festin, desertul a sosit sub forma ilustraţiilor la “Decameronul”. Perverse, în linii gingaşe, sunt un adevărat deliciu pentru cunoscătorii lui Boccaccio.

Fiindu-mi lene să mai scriu, las câteva imagini să vorbească:

hell_canto_14_460.jpghell_canto_25_460.jpghell_canto_30_460.jpghell_canto_34_460.jpgpurgatory_canto_26_460.jpgpurgatory_canto_33_460.jpgparadise_canto_24_460.jpgparadise_canto_19_460.jpg

Şi linkuri:

- Dalí, la Wikipedia
- Ciclul “Divina Comedie”
- Galerie cu o groază de opere dalíniene

Expoziţia e deschisă până pe 2 mai. Eu cred că mă mai duc o dată.