Fac pariu că nu ai ascultat… (II) duminică, Mai 4 2008

-Te-ai întristat, spuse cavalerul cu o voce temătoare. Ascultă asta, continuă, scoţând din tolba ce atârna de şa un cd-player nou-nouţ, cu totul şi cu totul din tinichea.
- Durează mult? întrebă Alice bănuitoare, căci ascultase destul Thergothon şi Ahab în ziua aceea.
- Fireşte, răspunse, dar e vorba de Aarni. Oricine ascultă -aici cavalerul ridică spre soare un CD strălucind auriu-verzui- ori rămâne fără cuvinte, pătruns de mireasma nepătrunsă a tainelor absconse, ori…
- Ori ce? spuse Alice, deoarece cavalerul se oprise subit.
- Ori nu, fireşte. Cântă space doom metal.
- Oh, deci aşa se numeşte stilul, făcu Alice, încercând să pară interesată.
- Nu, n-ai înţeles, zise cavalerul, abordând o figură nemulţumită. Asta cântă. Stilul se numeşte de fapt almost orthodox doom metallish Lovecraftian-Jungian Kalevala avant-bard.
- Ah, atunci ar fi trebuit să spun “aşa se numeşte muzica lor”, se corectă Alice.
- Nu, chiar deloc: asta e cu totul altceva! Muzica Aarni e de fapt Chthonic Hybrid Musick.
- Atunci sunt o formaţie de metal avangardist, sau ce? izbucni Alice, complet derutată.
- Oh, lasă… oftă cavalerul, lovindu-se deznădăjduit cu palma peste faţă, ceea ce-i pricinui, desigur, o vânătaie sub ochi, dată fiind mănuşa de oţel în care era încătuşată.

10 Responses »

 

Classico sâmbătă, Mar 22 2008

O, vocile, acum sunt patru, curgând în aceeaşi matcă, depănând mistere şi sentinţe. Subiect, contrasubiect, răspuns, diminuări, inversii, totul iese de sub degetele miraculoase ale nebunului, dezlegând baierele sfântului glas al Molohului luminat. Nu vă fie teamă, nimeni nu va mai fi acelaşi când va ieşi din catedrala unde ecourile continuă să dăinuie, până în ultima clipă, când cel din urmă suflet gol va fi izbăvit. Surâsul lăuntric şi pasul săltăreţ pe aleile pietruite ale marelui oraş, bucuria, zidurile au căzut, iar bătrânul va cânta o gigă să-i amintească de ţinutul maicii sale, ori poate un menuet. Să lăsăm sufletele să danseze, să danseze, să danseze, să danseze, să danseze, să danseze, să danseze, să danseze, să danseze, întru nemişcarea stelelor. Şi de muzica va amuţi, nimic, nimic altceva nu o să ne rămână de făcut decât să stingem lumina.

“- Ascultă, ascultă cu atenţie.
Răsunară din nou acordurile primei părţi.
- Îţi dai seama, Martin, câtă suferinţă trebuie să fie pe lume pentru ca să se nască o asemenea muzică?
După ce opri discul, comentă:
- Barbarule.”

(“Despre eroi şi morminte”, Ernesto Sabato, ed. Humanitas, 2003)

8 Responses »

 

Let us go as they do… miercuri, Iun 27 2007

Well, ăsta e ultimul post pentru ceva vreme. Vineri plec din cămin, nu o să mai am net la discreţie, aşa că voi scrie mai rar pentru blog (nu că în mod normal aş scrie zilnic). Din când în când voi face o vizită la e-cafe, moment în care voi deşerta traista cu eventualele însemnări offline.

O să fie o vară frumoasă. La adăpost de căldura de afară voi avea vreme să citesc mult, mult (am o grămadă de restanţe: jumătate din colecţia Cotidianul şi o cârcă de cărţi luate de curând). Mă aşteaptă şi mica mea chitară janghinoasă, pe care sper să învăţ a cânta “Nordlys” până la toamnă.

Dacă scap cu bine de examene, mâine şi poimâine, aş putea lua în considerare prezenţa mea la fabulosul concert Lake of Tears, anunţat pe 8 septembrie. Adică, stai, dă-le încolo examene, de bani să fac rost. Trebuie neapărat să-i văd iar, după delirul din martie, anul trecut. Ceea ce vă doresc şi vouă.

Coming closer every day,
Forever autumn.

7 Responses »

 

1000 de pageviews miercuri, Iun 6 2007

Blogul meu a atins ieri pragul de 1000 de vizualizări. Rezonabil, din moment ce nu m-am omorât cu promovarea lui. Din plictiseală m-am apucat să înscriu blogul în câteva directoare de profil. Ceva îmi spune că nu se va înregistra o creştere prea mare a traficului, însă nu e bai. Am câţiva vizitatori fideli şi mi-e de ajuns. Mă gândesc să-l personalizez niţel, cred că ar prinde o altă imagine în header. Trebuie să updatez şi clasica pagină de “about”, pe care am cam lăsat-o baltă. Dacă aveţi sugestii, nu ezitaţi să mă bateţi la cap.

Într-o altă ordine de idei, astăzi am fost să-mi iau un set nou de corzi pentru chitară (sună mult mai bine, cele vechi erau cam coapte), ocazie să dau o raită la anticariat. Sunt două anticariate în Alba Iulia, unul bine plasat, cu ieşire la bulevard, şi altul mai dosnic, pe o străduţă laterală, nu foarte departe de primul. Preţurile sunt derizorii, dată fiind foamea de cărţi a albanezilor. Cel mai frecventat dintre cele două stabilimente de cultură are o ofertă mai mare de carte veche, dar şi preţurile uşor ridicate (nesemnificativ, totuşi, în comparaţie cu scumpetea ce o întâlnisem la buchiniştii din Capitală). Celălalt îşi compensează însă neajunsurile prin preţuri ridicol de mici. Nu ştiu dacă asta se datorează inculturii sau unei strategii de marketing, dar am găsit aici “Ulise” al lui Joyce, în stare bună, la 6 lei ambele volume. Îl aveam deja, l-am dat şi cadou, aşa că mi-am luat în schimb “Maestrul şi Margareta” a lui Bulgakov. Citez de pe etichetă: 5 lei 3 lei. O captură bună, la vară am să mă ocup de ea (altfel nu o să pot ţine capul sus în faţa ‘telectualilor extaziaţi de fantasmele lui Bulgakov).

19 Responses »

 

Fac pariu că nu ai ascultat… (I) duminică, Iun 3 2007

Printre piticii din mintea mea se remarcă unul ce prezintă un puternic instinct de colecţionar. El e responsabil cu dezgropatul diverselor trupe ciudate, anonime, obscure, etc. Tot el a venit cu ideea iniţierii unei serii de mici entry-uri legate de acestea. So…

Primul “catindat” este:

Da, ştiu. Un nume aiurit, dacă nu chiar şocant, ţinând cont că nu e vorba de o trupă de porngrind, ci una de folk-rock destul de lejer. Numele se pare că derivă din anumite practici oculte ale Evului Mediu, Stef Irritant (omul din spatele proiectului de faţă) considerându-se un soi de eretic modern. Nu, nu e vorba de muzică satanistă, ci de eterna gâlceavă a artistului cu lumea. O revoltă paşnică, concretizată în piese de obicei melancolice, cântând despre, citez, “love, death and banality” (căci, nu-i aşa, orice în afara morţii şi iubirii este banalitate).

Pentru “An Interlude to the Outermost”, cel mai nou album KtAoaBC, trebuie doar să dai deoparte muzica ascultată până acum şi să te laşi în voia nostalgiei. Piesele au un iz psihedelic, unele pasaje mai hipnotice aduc cu nişte cântece religioase. Versurile sunt foarte simpatice, în totală concordanţă cu emoţia emanată de muzică. Nu stau să disec acum fiecare melodie în parte, aşa că va trebui să descoperiţi singuri muzica. Pentru început, puteţi vizita site-ul oficial. Pagina lor de myspace vă stă la dispoziţie cu trei piese la streaming.

Enjoy.

5 Responses »

 

Buletin de nihilist (II) sâmbătă, Iun 2 2007

Mi s-a atras atenţia, când am ‘publicat’ prima parte, că am acordat prea multă importanţă acelui demo. Se poate să fi exagerat, deşi mi s-a părut că din text reieşea clar că este o mizerie.

Oricum, o dată plasat în contextul discografiei Mayhem, demoul capătă valoare pentru anumiţi colecţionari. Tehnica fiind praf, mai praf chiar şi pentru standardele genului, nu mai rămân decât germenii spiritului Mayhem, care îşi iţesc încă de pe acum corniţele sfidătoare. De-a lungul a mai mult de 20 de ani de activitate trupa a cultivat un dispreţ total faţă de trenduri, fani şi liniaritate.

Faţă de demo, la celălalt capăt al spectrului muzical avem albumul “A Grand Declaration of War”. În 14 ani, presăraţi cu evenimente tragice şi schimbări drastice de componenţă, Mayhem a acumulat multă experienţă. Citându-l pe un Alex mai tânăr: “băi, bine că a murit Euronymous, că au învăţat şi ăştia să cânte”. Când a apărut, în 2000, şi-a lăsat ascultătorii perplecşi. După câteva momente de tăcere, aceştia s-au împărţit în două tabere, după modelul clasicei separări a grâului de neghină. Cei mai mulţi l-au respins încă dinainte să-l fi ascultat până la capăt iar ceilalţi i-au recunoscut reticenţi valoarea (asta s-a întâmplat de obicei după mai multe ascultări atente).

Care e problema cu “A Grand Declaration of War”? Pe scurt, albumul trece brutal anumite graniţe trasate de către purişti genului black metal. Pentru mine a fost al doilea album Mayhem pe care îl ascultasem. Mi-a fost greu pe vremea aia să înghit chiar şi clasicul “De Mysteriis Dom Sathanas”, deci în urma câtorva ascultări sporadice l-am lăsat deoparte. Schimbarea de atitudine faţă de “A Grand Declaration of War” s-a petrecut după ce am ajuns să mai acumulez ceva (nu prea multă) experienţă în metale şi am purces la a asculta integral discografia Mayhem. Primul lucru pe care l-am remarcat a fost că ruptura de trecut nu e chiar atât de nesimţită precum susţin unii. “A Grand Declaration of War” e strâns legat de mai cunoscutul său predecesor, “Wolf’s Lair Abyss”. Deşi acesta este apreciat îndeosebi pentru ferocitatea şi ura pe care o emană, se regăsesc în el pasaje de voce clean, mici bizarerii şi alte elemente care aveau să fie prezente cu prisosinţă pe “A Grand Declaration of War”. Asta ca să nu mai zic despre îngemănarea la nivelul versurilor sau la pasajul de final de pe “Wolf’s Lair Abyss”, care este reluat la începutul albumului de faţă. Cu toate astea, albumul încă face notă discordantă faţă de restul discografiei Mayhem.

Începe, după cum spuneam, într-o notă familiară, cu sfârşitul lui “Wolf’s Lair Abyss”. Prima piesă, care dă şi numele albumului, e perfectă pentru deschidere, purtându-mă cu gândul la un marş spre apoteotica deflagraţie finală. Vocea porcească, dezgustată a lui Maniac trece direct la subiect, desfiinţând creştinismul în dulcele stil nihilist consacrat de Nietzsche. Până aici, nimic ieşit din tipicul Mayhem. Delirul continuă cu “In the lies where upon you lay”, cu un Hellhammer bubuind ca un virtuoz tobele, un Maniac pe voce clară declamând propagandistic de undeva de la înălţimea unui amvon ridicat pe oasele celor slabi:

Watch the twilight of your god
As your system cracks and all your life is dead, priest.
Take a look into our minds,
Feel the pulse of omnipotent strength,
Take a look into our souls,
Feel your life drained of everything that was,
Hear my words,
Feel my wrath,
Your death is sweet,
All your life is dead, priest.
DEAD!

Deşi până acum nu avem de-a face cu prea multe elemente avantgarde, iese în evidenţă producţia finisată, soundul modern care are un feeling aproape futuristic, deosebit de “grimness”-ul ce caracterizează blackul clasic. Piesele belicoase au o structură fragmentată, numeroase ruperi de ritm şi îmbârligări progresive. Ca şi cum n-ar fi fost suficiente strâmbături din nas trv kvltiste, Mayhem o fac lată şi realizează o piesă electro, bizara “A Bloodsword and a Colder Sun”. Acesta e de fapt punctul culminant al îndepărtării de metalul clasic, pe celelalte piese elementele electro nefăcându-şi simţită prezenţa decât sporadic: mai o voce filtrată, mai un sunet bizar. “A Bloodsword and a Colder Sun” îşi îndeplineşte cu brio rolul de final al primei părţi a albumului, descriind prin exotismul său sfârşitul războiului imaginar, dureroasa purificare de vechile valori, singura cale de a atinge condiţia supraomului. Nu există cale de întoarcere: “For I am the way, your painful exclusion from past morals, your future’s contractual designer”.

Cea de-a doua jumătate a albumului e caracterizată de un nou avânt, cel al reconstrucţiei ce survine extirpării. “You have now entered from the womb, in my reconstruction from deconstruction”. Versurile continuă să-şi păstreze izul abscons, uşor depravat, de umanitate fără umanitate. Dinamica “Crystalized Pain in Deconstruction” (din nou, acrobaţii la baterie), lenta şi muribunda “Completion in the Science of Agony (part I)” (cea mai lungă piesă din discografia Mayhem, cu un pronunţat feel doom) şi apoi tripticul “To Daimonion”, toate acestea sunt reunite într-un halucinant dans macabru pe ruinele fumegânde ale civilizaţiei. Cel mai bizar element e însă tăcerea totală de vreo 5 minute, prezentă pe ultimele piese. Meditaţie? Împlinire? Moarte? Bătaie de joc? Totul se încheie sec cu hidden trackul “Completion in the Science of Agony (part II)”. Vocea de robot reia o idee de pe precedentul album, întregind-o: “All the stars in the north died. We move towards a new constellation…”

Cu siguranţă, aceste două versuri nu fac decât să confirme dubla revoltă a albumului. Pe de-o parte, la nivelul conceptului, avem de-a face cu mai vechea ură faţă de creştinism şi ipocrizie, îmbrăcată de data asta în haine noi, croite la Nietzsche, Machiavelli & Prietenii. Pe de altă parte, experimentul muzical se constituie într-o reînnoire a declaraţiei de război faţă de scena muzicii în general. Se demolează încă o dată mitul incapacităţii blackerilor de a se autodepăşi. Se dă o palmă scenei black metal, complăcută în reciclare sau comercialitate. Dincolo de trenduri, spiritul Mayhem arde întocmai ca la începuturi. Demo-ul scos cu paisprezece ani înainte şi creaţiile ulterioare s-au dezis de death metal, albumul de faţă reneagă stilul la a cărui conturare băieţii şi-au adus din plin aportul. Pe firmamentul muzical, stelele nordului continuă să strălucească iluzoriu, deşi s-au stins de mult. Undeva în marginea Universului, o gaură neagră numită Mayhem continuă să pulseze.

3 Responses »

 

Nelămurire marţi, Mar 20 2007

Dacă blogurile în general sunt o formă de ciber-diaree, atunci blogul meu e ciber-constipat?

4 Responses »

 

Buletin de nihilist (I) marţi, Mar 13 2007

Între demoul de debut al Mayhem şi albumul “A Grand Declaration of War” s-au scurs 14 ani. O perioadă suficient de mare încât între ele să existe o mare prăpastie la nivelul modalităţii de expresie. Demersul de a scrie un blog entry care să le trateze devine cu atât mai interesant cu cât cele două albume sunt cel mai puţin reprezentative din istoria trupei, mai notorii fiind EP-urile “Deathcrush”, “Wolf’s Lair Abyss” sau albumul “De mysteriis dom Sathanas”.

Trei mari catastrofe s-au întâmplat în anul de graţie 1986: a explodat Cernobâlul, au scos Mayhem demo-ul Pure Fucking Armageddon şi s-a născut autorul acestor rânduri. Muzical vorbind, demo-ul este o mare mizerie. Dacă nu ar fi scris mare pe el “Mayhem”, e clar că nu mi-aş fi pierdut vremea ascultându-l. V-aş putea povesti despre producţia incredibil de slabă, dar cuvântul “producţie” este deja prea mult pentru ceea ce se aude. Nişte adolescenţi beţi înregistrează pe un jaf de echipament, undeva într-un garaj sau apartament, în timp ce sunt părinţii plecaţi. Îmi amintesc şi acum entuziasmul parşiv cu care îmi recomanda Alex “produsul” băieţilor, trebuia să ascult neapărat demo-ul lor pur instrumental, nu se putea, era o culme a adevărăciunii.

Curios şi umil, am aşteptat să se termine downloadul piesei de rezistenţă: Voice of a Tortured Skull (poate fi downloadată gratis, ca şi restul demo-ului, de pe site-ul trupei). Mi-a tremurat puţin mâna când am făcut click pe Play, dar nimic nu m-ar fi putut pregăti pentru ce avea să urmeze. Un huiet mizer de bas, după care totul se afundă intr-un uruit pâclos şi indescifrabil. Şi-apoi, prin acest fundal începu să răzbată ceva ce semăna cu un ţipăt prelung şi agonizant. “Băi, ia stai, ai zis că e instrumental!”. Sigur că Alex a început să râdă şi mi-a spus că “urletul” ăla e de fapt produs de chitară. Aşa mi-a fost dat să descopăr una dintre cele mai expresive piese de black metal: un instrumental făcut praf, dar excepţional de atmosferic. Nu ştiu dacă mi-a plăcut într-adevăr, dar era un început angoasant, bizar, dar promiţător. Şi cam atât. Pe la jumătatea piesei a doua, Carnage, începeam să am dubii că voi putea să ascult tot demo-ul cap-coadă. Skip. Începe Ghoul. Hmm, parcă are ceva ritm fain. Skip. Uuu, Black Metal, cover după Venom, sună mai rapid şi mai naşpa. Skip. Urmează piesa cu numele demo-ului, acum urechile mele s-au obişnuit cât de cât, încep să simt nişte riffereală cu potenţial. Nu rezist, dau skip. Pe “piesa” următoare, Mayhem, aud nişte tipi beţi (sau drogaţi?) şi nişte tobe bătute în dorul lelii. Unii i-ar spune piesă experimentală, eu îi spun pas. Restul sunt trei piese ascultate anterior, în variantă nemixată. Sună ceva mai bine, însă nu ştiu sigur dacă nu e din cauză că mi-am făcut timpanele praf. Sfârşit de audiţie dar nu şi de impresii. Am căutat la un moment dat pe net versuri Mayhem şi, surpriză, existau versuri şi pentru demo. Alex mi-a răspuns cu un “huh?” când i-am dat vestea că Pure Fucking Armageddon nu era în întregime instrumental. Voice of a Tortured Skull rămânea un intro fără voce, dar următoarele aveau versuri. Şi, într-adevăr, dacă ciuleşti foarte bine urechile, vei putea distinge cum, peste uruitul de cele mai multe ori lipsit de noimă, se suprapune un uruit mai dens. Aia e vocea, sau ce-a mai rămas din ea la “mixaj”. Devine fascinant, nu?

Ce ar putea determina pe cineva să ia în serios o casetă intitulată Pure Fucking Armageddon, cu piese grupate pe feţele intitulate sugestiv Side FUCK şi Side OFF? Din punct de vedere muzical, nimic, poate cu excepţia intro-ului (pe care l-aş alege pentru o compilaţie de piese obscure & underrated din black metal). Cred că aţi câştiga mai mult dacă aţi asculta cum lucrează de zor (e un fel de a spune…) muncitorii pe stradă cu pickhammerele. Cu toate acestea, are ceva importanţă, în sensul că reprezintă unul dintre primele zvâcnete sincere ale celui de-al doilea val black metal: un răcnet miserupist, o mână de căcat aruncată în ochii lumii.

De altfel, nonconformismul acesta exacerbat, “pur”, autentic, este o trăsătură de bază a muzicii Mayhem, care o face, în opinia mea, una dintre cele mai bune formaţii de metal extrem. Vom vedea într-un blog entry următor ce se întâmplă când nonconformismul devine trendy şi lumea are nevoie de o nouă palmă peste faţă.

8 Responses »