(foto: Codrin Antonovici)
Ar trebui să vă povestesc despre călătorie, dar mi-e lehamite. E suficient să spun doar că a fost cea mai urâtă experienţă cu trenurile. Am ajuns în Bucureşti cu vreo şase ore mai târziu decât ar fi fost normal. Rupt de oboseală, nici de la concert parcă nu mai aveam cine ştie ce aşteptări. Aşteptând luni întregi ziua cea mare, au fost inevitabile temerile şi, mai grav, indiferenţa de ultim moment. După ce am coborât în Capitală şi am reuşit să-mi pun burta la cale, m-am mai înviorat. În fond, ce ar fi putut să se întâmple?
M-am bucurat la Arene când am văzut că se strânsese mai multă lume decât în mai, la Blind Guardian. Primele trupe nu mă interesau, aşa că eu şi distinsul domn Flagelator ne-am retras undeva în spate, pe rândul cel mai de sus al tribunelor, decişi să supraveghem desfăşurarea ostilităţilor la modul “vallachorum tyranorum” (kids, don’t forget the 8th rule of black metal: “Don’t have fun at concerts. Stand around with arms crossed.”).
Thunderstorm m-au trezit puţin, era bine să aud că începuse showul. Din păcate însă, mi s-a părut genul de trupă adusă şi sacrificată pentru a arăta ce buni îs ăia care urmează. Nimic nou.
La Rage deja publicul părea mai numeros. Trupa a fost într-adevăr foarte bună, nu m-aş fi aşteptat ca trei oameni să facă un show atât de dinamic. Degetele lui Smolski (Vic, pentru cunoscători 
) se mişcau foarte meşter pe cracă, cel puţin eu unul nu am mai văzut până acum o asemenea virtuozitate. Din păcate, în final am fost destul de plictisit, piesele lor semănau mult una cu alta, cu vreo două excepţii. Orice european care ajunge pentru prima dată în China îl confundă pe Su cu Fu. Publicul a părut satisfăcut, oricum. La sfârşitul showului lor ploaia măruntă încetase cu desăvârşire şi era timpul să coborâm în vulg.
Bannerul fu schimbat, sunetistul a făcut ultimele teste şi a început intro-ul ăla sintetizat de pe The Neonai. Băieţii din Suedia erau acolo, zâmbind în lumina aurie şi atunci am avut certitudinea că va fi un show memorabil. A urmat dezlănţuirea pe Return of Ravens, You better breathe while there’s still time… M-am uitat în jur: eu şi Flagelatorul nimeriserăm fix într-o zonă lipsită de entuziaşti, păream singurii idioţi care cântau acolo cu trupa. De altfel, se văd în unele poze cu publicul, în jumătatea stângă, două perechi de mâini încornorate, dominând hieratic o mare calmă. Mă rog, de când a început Hold on tight, nu m-au mai preocupat cei din jur. Dacă mă puneţi să redau ordinea exactă a pieselor, mi-ar fi imposibil să o fac, intrasem deja într-o stare de semi-transă. Ştiu doar că am cântat şi aclamat la fiecare piesă. Delirul începuse însă cu adevărat cam pe la jumătatea concertului, cu piese ca The Organ, Raven Land (puteam să mor după astea), The Greymen, Like a Leaf şi apoi bisurile. Pe So fell autumn rain, Forever autumn, Sweet water şi Headstones s-a dezlănţuit orgasmul general.
Nu am mai stat la autografe, ne-am îndreptat beţi de fericire spre ieşire. Puteam prinde un tren în jur de 12, dar nu am găsit un taxi la timp. Eram nedormit de o noapte şi urma să mai petrec una în gară, dar nu mi-a mai păsat. A fost concertul la care m-am simţit cel mai bine.
M-au dezamăgit reacţiile de pe forumuri. Nu m-a surprins atât faptul că showul Lake of Tears a fost considerat slab (nu-ţi place trupa, nu-ţi place nici concertul, e normal) cât m-au surprins tot felul de argumente stupide şi comparaţii la modul “cartea mai groasă e mai bună”. Lake of Tears nu a fost şi nu s-a considerat niciodată o trupă de muzicieni profesionişti şi asta se vede şi în compoziţiile lor simple, plictisitoare pentru unii, pline de feeling pentru alţii. Sunt nişte oameni normali, care cântă din suflet. E o chestie de aşteptări. Dacă te exciţi doar când auzi o piesă compusă pe modul mixolidian, abundând în armonii pandiatonice, data viitoare mai bine stai acasă. Eu o să fiu tot acolo, cerând bis de trei ori la rând.
Poze:
- Codrin Antonovici
- Metalfan
- Rockxpress
- HMM
