În general, când aude de scriitori din America Latină, lumea se duce cu gândul la realism magic şi la basmele pentru oameni mari ale lui Garcia Márquez. Cu toate acestea, cel puţin într-o primă fază, literatura latinoamericană s-a făcut remarcată în lume prin creaţiile care reflectau problemele sociale ale Lumii Noi. Am descoperit asta când am început să citesc din scoarţă în scoarţă orice sud-american pe care puneam mâna: Icaza cu Huairapamushcas, Eustacio Rivera cu Vâltoarea, Asturias cu Domnul Preşedinte…

Mexicanul Juan Rulfo nu face excepţie. Îl ştiam de bartleby (ia, cartea asta v-ar putea lumina), cu Pedro Páramo ca fiind singura sa capodoperă. Mai ştiam că publicase şi un volum de povestiri “sociale” înainte de acest roman, dar nu m-a tentat niciodată să-l încerc. După Pedro Páramo, care a devenit un fel de carte de suflet pentru mine, orice altceva ar fi putut fi o mare dezamăgire.

Dar, din fericire, în teancul de cărţi primite de la Deidra s-a strecurat şi Câmpii în flăcări. N-am avut încotro şi a trebuit să-mi înfrunt temerile. Am luat la rând fiecare povestire din volum, în timp ce afară dogorea un soare aidoma celui ce crapă pământul sterp al Mexicului. Inutil să mai spun că am fost plăcut surprins, redescoperind spiritul din Pedro Páramo şi acelaşi stil simplu, dar viu. Nu mai avem fantastic, dar avem un tablou al mizeriei şi resemnării, pictat în nuanţe mai numeroase decât mi-aş fi imaginat iniţial. Fiecare povestire e specială, nu prea avem “umpluturi” aici.

Iată un scurt fragment din povestirea Luvina, dat în prefaţă ca exemplu de atmosferă rulfiană:

“… Iar pământul e povârnit. Se crapă în toate părţile în râpe adânci, atât de adânci încât nici nu li se vede fundul. Oamenii din Luvina zic că din râpele acelea se înalţă visele; dar eu, unul, singurul lucru pe care l-am văzut a fost vântul, în vârtejuri, ca şi cum acolo jos l-ar fi ţinut închis într-o ţeavă de rogoz. Un vânt care nu lasă să crească nici lăsniciorul: planta aceea mică şi tristă care abia poate trăi făcându-se una cu pământul, agăţată cu nenumăratele ei rădăcini de stâncile munţilor. Numai uneori, acolo unde e puţină umbră, ascunsă între stânci, înfloreşte floarea chicalote, ca un mac alb. Dar se ofileşte repede. Atunci o auzi cum biciuie aerul cu frunzele ei spinoase, făcând un zgomot ca acela pe care-l face cuţitul când îl ascuţi de piatră.”

Trist… Şaptesprezece doze de tragedie, pachetul de comprimate se găseşte la farmacia RAO, pentru 10 lei şi ceva. De vă place, treceţi neapărat la nişte Pedro Páramo intravenos.