Când albumul de debut al celor de la Ulver a apărut prin ‘95, nu prea avea termeni de comparatie. Pe acest album norvegienii integrează sonorităţi folkish într-un stil de black metal brut (dar nu foarte brut, după cum avea să se observe la lansarea albumului Nattens Madrigal), într-un mod destul de fericit, rezultând ceea ce ei au numit “black metal romantic”. Nu agreez soiul ăsta de etichete “contrafăcute”, dar se pare că le-a ieşit ceva interesant.
Avem un album conceput ca o poveste împărţită în 5 capitole, cântate în daneza veche. Coperta se potriveşte cu conţinutul albumului, îmi aduce aminte de desenele lui Kittelsen. Prima piesă este preferata mea, o melodie mai molcomă, cu o voce tristă, dar plăcută, care mă duce cu gândul la o pribegie pe drumuri de munte. De fapt, tot albumul îmi dă un feeling de rătăcire printre brazi, sub povara unui blestem străvechi. Părţile melancolice, acustice se întretaie cu izbucniri feroce, cu pasaje de linişte în care îşi fac simţită prezenţa zgomote precum paşi prin iarbă şi frunze uscate, totul recreează un peisaj sălbatic, din care nu lipsesc tainice fiinţe potrivnice oamenilor de rând. Misterul se adânceşte pe penultimul track, “Een Stemme Locker”, o melodie lentă, instrumentele sună repetitiv, hipnotic, pe un fundal de murmure îndepărtate, netezind drumul spre deznodământul poveştii. În ultima piesă vijelia se înteţeşte din nou, ca o luptă între două voinţe, apoi scade, lăsând locul unei încheieri nostalgice, pe chitare acustice. S-a terminat, vraja a fost aruncată, nu mai există cale de întoarcere.
Per ansamblu un album bine închegat, atmosferic, care nu este însă ieşit din comun. Nu e catchy, nu e pentru ascultat zile întregi în heavy-rotation. E genul de album pe care merită să-l redescoperi din când în când, în serile liniştite şi ploioase.
